Acrimony/Sigiriya

AcrimonyNotă introductivă:

Hei tu, cititorule! Te informez că de data asta ai de-a face cu un articol colectiv. Un nou critic de artă, Marius T., s-a oferit să contribuie pe partea de metal, lucru cât se poate de bine venit. Se află la prima încercare de gen şi rezultatul este remarcabil. Deocamdată nu m-am putut abţine să nu aberez şi eu pe subiect, aşa că rubrica „Colţul criticului de artă” a devenit „Colţii criticilor de artă” (licenţă poetică). Invitatul are prioritate, aşa că scrierea lui Marius este poziţionată prima. Aştept cu nerăbdare şi alţi colaboratori pentru grandiosul proiect.


Mostre de înţelepciune:

Înțelepciunea lui Marius:

Acrimony au încercat să aducă excursiile psihedelice și chitarele acordate cu câteva semitonuri mai jos de sub soarele deșertului american în ubicua ploaie britanică. Nu le-a mers pentru că în Britania nu există deșert. Era vorba despre ciuperci care te fac să vezi fluturași cu coarne și monstruleți multicolori, ierburi de tot felul care te transportă dintr-o dimensiune în alta după care dau cu tine de pământul din care ai fost plămădit, totul înmuiat în mult alcool.

Înţelepciunea lui MyOwnWalkman:

„Tumuli Shroomaroom erupe şuvoaie de riff-uri delirante, propulsate de un groove irezistibil. Albumul e dominat de jam-uri extinse în jurul a zece minute sau chiar mai mult, în care băieţii stau bine de tot pe creasta valului. Vocalul punctează adesea extazul cu „yeah-uri” sălbatice.”


Locul de origine:

  • Swansea, Ţara Galilor

Perioade de activitate:

  • Acrimony: 1991-2001
  • Sigiriya: 2009-prezent

Încadrare stilistică:


Colţii criticilor de artă:

Marius (The Welcomed Guest):

Prin 1968 – 1969 un tip pe nume Tony Iommi s-a gândit că, dacă mai toți chitariștii din acele vremuri încercau să cânte riffuri din ce în ce mai rapide, el va încerca să cânte cât mai lent și apăsat. Astfel s-a născut Black Sabbath. Acrimony este una dintre miile sau zecile de mii de trupe ce i-au copiat pe sus-numiții pionieri ai heavy metalului. Aflată la confluența dintre doom metal și stoner rock, Acrimony sunt considerați unii dintre pionierii stoner-rockului britanic. Prin 1991 – 1992, când în deșertul californian Josh Homme, John Garcia și Nick Oliveri dezlănțuiau așa-numitele ”generator parties” ce erau alimentate de generatoare de curent mobile și de multe și diverse substanțe ce suceau mințile participanților, în Swansea, în înnegurata și ploioasa insulă britanică, cinci hippies galezi încercau să o pună de o trupă de stoner-doom. De fapt, înainte de muzică era vorba despre ciuperci care te fac să vezi fluturași cu coarne și monstruleți multicolori, ierburi de tot felul care te transportă dintr-o dimensiune în alta după care dau cu tine de pământul din care ai fost plămădit, totul înmuiat în mult alcool. 

Titluri precum ”Motherslug (The Mother of All Slugs)” sau ”Hymns to the Stone” sunt edificatoare pentru ce efecte aveau toate acele substanțe (interzise) asupra sinapselor celor cinci. Nu au fost nici primii nici ultimii care au făcut muzică din alterarea stării de conștiență. Cu siguranță însă, ce luau ei era marfă bună pentru că le-a ieșit chiar bine.

Acrimony au încercat să aducă excursiile psihedelice și chitarele acordate cu câteva semitonuri mai jos de sub soarele deșertului american în ubicua ploaie britanică. Nu prea le-a mers pentru simplul fapt că în Britania nu există deșert. Cu doar două albume la activ – ”Hymns to the Stone” (1994) și ”Tumuli Shroomaroom” (1997), băieții ăștia și-au lăsat amprenta în scena stoner-doom britanică. Muzical nu sunt cu nimic mai prejos decât colegii lor de peste ocean, ba chiar, pe alocuri se aud și câteva influențe grunge ceea ce dă o savoare aparte muzicii încadrate într-un stil mai degrabă monoton și care poate să plictisească destul de repede. Astfel, doar sărăcia scenei britanice de stoner rock (cu câteva notabile excepții), i-a făcut pe Acrimony să rămână un produs de nișa, ca de altfel întreg genul stoner rock în Marea Britanie, publicul insular nefiind cel mai avid consumator de astfel de dizertații muzicale psihedelice. Deh, iarba nu se poate fuma în ploaie că se udă cuiul. Când nu vezi soarele cu săptămânile și totul în jurul tău e gri sau căcăniu, parcă mai bine bagi un Exploited sau un Napalm Death. 

Așa că, vă recomand cu căldură Tumuli Shroomaroom al celor de la Acrimony. A se asculta cel mai bine în Iulie sau August, undeva prin centrul arid al Dobrogei sau în Bărăgan, cu un bong încărcat cu o mixtură din plante alese cu grijă, și cu niște boxe cât mai puternice date bineînțeles la maxim. Bine, merge și pe plajă în Vamă, în iunie sau în septembrie, că e mai puțin aglomerat. 

MyOwnWalkman:

Revenim în universul aromat şi oniric al metaliştilor sparţi de cânepă, bravi mântuitori ai unui gen muzical năpădit de grandomanie şi kitsch. Acrimony veneau din ţinutul maiestuos al Wales-ului, împânzit de megaliţi ce tac spectaculos. La fel ca şi precedenţii mei subiecţi din branşă, Acid King, galezii aveau un sunet incestuos, îmbârligând demenţa stoner rock cu încrâncenarea fratelui de sânge doom metal. 

Asemănările cu Acid King se cam opresc aici. Distribuţia Acrimony nu prevedea gagici pentru scenă şi studio, acestea fiind utilizate probabil doar pentru gangbang. Formaţia n-avea nici structură de „power trio”, ba chiar era ditamai cvintetul, cu doi ghitarişti şi un frontman liber să se ţină de microfon (sau de pulă). Cei cinci galezi prăjiţi sunt identificaţi pe scurt astfel: Dexter (vox), Stu (lead guitar), Roy (rhythm guitar), Mead (bass) şi Darren (drums). 

Adunătura a persistat circa un deceniu, timp în care a expirat pe nări două albume ce abundă în riff-uri dezlănţuite. Ultimul dintre ele, Tumuli Shroomaroom (1997), este considerat de mulţi experţi şi neofiţi drept o realizare majoră pentru scena stoner rock internaţională.

Însă la vremea respectivă box office-ul formaţiei a fost unul modest chiar şi pentru standardele underground-ului metal european. Aşa că prin 2001 tolomacii şi-au băgat picioarele în show biz. Au trecut vreo opt ani până când patru dintre ei s-au reunit sub un alt nume, Sigiriya, să mai aline nostalgia fanilor devotaţi pentru trip-urile de odinioară. 

Acrimony au apărut într-o epocă în care stoner-ul şi doom-ul erau încă tinere. Cel puţin primul nu prea rodise de-a dreapta Atlanticului. După toate aparenţele galezii erau foarte la curent cu ce se întâmpla pe scena din Palm Desert. Asemănările cu Kyuss sunt evidente, cu frecvenţele alea joase de te năucesc de creier şi dacă ai fumat numa’ mărar toată viaţa ta.

Totuşi este posibil ca aceste asemănări să se datoreze mai mult influenţelor comune în materie de rock’n’roll şi drogangeală. Pe când se forma Acrimony, confraţii sud-californieni d-abia scoteau şi ei capul în lume şi nu cred că erau foarte mediatizaţi. Plus că internet-ul încă nu exista efectiv.

În ceea ce priveşte rock’n’roll-ul, influenţele în cauză sunt metal-ul timpuriu şi psihedelia târzie, cu Black Sabbath şi respectiv Hawkwind ca vârfuri de lance. Cât despre drogangeală, bănuiesc că totul provine de la nişte sesiuni prelungite în jurul bong-ului.

Există însă mărturii că la vremea primului demo, tras prin ’92, Acrimony era cu totul altă bestie hibridă, în genul doom death. Tot mulţumită unui utilizator de pe RateYourMusic, am aflat că single-ul Solstice Sadness, scos în ’93 de un label belgian, ar ilustra tranziţia galezilor spre încântătorul stoner doom ce i-a consacrat.

Se pare că la vremea aia, dileala lor nu prezenta nici un interes pentru casele de discuri metalice din patria mumă. Dovadă că albumul de debut, Hymns to the Stone (1994), a ieşit în Italia, la Godhead Records. E un disc făinuţ pe felia lui, fără să iasă totuşi prea mult în evidenţă. Flăcăii meştereau deja nişte riff-uri barosane şi începeau să se arunce pe jam-uială. 

Prima piesă se cheamă Leaves of Mellow Grace, aşa ca nu cumva să-i suspecteze cineva că nu se droghează. Referirile la subiect abundă, că d-aia îi zice stoner rock. Bineînţeles că Acrimony o dă în mistică ancestrală şi în SF-uri, că astea merg ca unse cu fumul gros de cânepă. Totuşi mesajul formaţiei poate fi concentrat într-un singur vers răzleţ din Magical Mistery Man: „when we are young we all get high… oh yeeaaah!”.

După acest episod Acrimony a semnat în sfârşit cu un label din UK, Peaceville Records. Pe vremea aia Peaceville era o instituţie în metal-ul european, cu trupe ca Paradise Lost, My Dying Bride şi Anathema în ogradă. Mutarea era deci de bun augur.

Primul (şi ultimul) album scos de galezi la Peaceville a fost Tumuli Shroomaroom. Cică expresia ar avea următoarea semnificaţie: „my underground mushroom meditation chamber”. Deci ne-am lămurit, băieţii se upgradaseră, consumau deja treburi mai serioase decât banala cânepă. La cum sună albumul de inspirat, dealer-ul lor era foarte de treabă, le furniza marfă de calitate, nu-i fraierea. 

Tumuli Shroomaroom erupe şuvoaie de riff-uri delirante, propulsate de un groove irezistibil. Albumul e dominat de jam-uri extinse în jurul a zece minute sau chiar mai mult, în care băieţii stau bine de tot pe creasta valului. Vocalul punctează adesea extazul cu „yeah-uri” sălbatice.

Momentele de apogeu mi se par cele denumite Motherslug (The Mother of All Slugs) şi Firedance, ultimul încheind în trombă materialul. Avem şi elemente de culoare, cum sunt intro-urile şi outro-urile ritualice sau efectele spaţiale moştenite pe filiera Hawkwind-Monster Magnet.

Cântecele mai scurte dau bine şi ele, cel puţin Million Year Summer rupe. Un singur minus ar fi, Turn the Page, un intermezzo acustic instrumental, de fapt un rip off nesimţit din That’s the Way de la Led Zeppelin. Însă asta-i prea puţin ca Tumuli Shroomaroom să nu merite un loc pe orice listă „best of stoner rock”. Chiar şi de te zgârceşti şi faci o listă scurtă, de genul Top 10.

Cronicile din epocă au fost entuziaste. Cel puţin celebra revistă Kerrang! a acordat calificativul maxim albumului. În schimb vânzările nu prea i-au mulţumit pe ăia de la Peaceville. Nici pe ăia de la Acrimony, care au acuzat label-ul de promovare defectuoasă. În mod previzibil asta a dus la o despărţire cu blesteme şi sudălmi. Galezii au mai bâjbâit o vreme în căutarea unui alt contract, dar nu i-a vrut nimeni.

Eu unul nu pricep deloc cum de unii ca My Dying Bride puteau fi atât de populari, în timp ce Acrimony eşuau lamentabil în business. În România mai înţeleg, că doar metalistu’ nostru se droga cel mult cu romparkin şi vodcă, însă nici prin alte regiuni ale continentului nu se găsea marfă mai ca lumea?

Acrimony şi-a oficializat despărţirea în 2001, după ce îşi cam oprise orice activitate de vreo doi ani. Era plănuit şi un al treilea album, chiar s-au tras vreo cinci piese pentru el, prin ’99. Respectivele cântece au fost publicate mai întâi pe un CD split cu doomer-ii japonezi Church of Misery, în 2003, pentru ca apoi să fie puse pe compilaţia Bong On – Live Long (2007), laolaltă cu alte rămăşiţe din cariera trupei. O adevărată bucurie pentru fanii care au tocit cele două albume de studio.

De precizat că toţi cei cinci tolomaci din Acrimony au continuat să cânte şi după ce au spart gaşca. Bine, nu a fost vorba decât despre nişte proiecte „low profile”, aflate în alte zone muzicale.

Dexter, Lee şi Stu au ars-o extrem şi disonant într-un sextet crust punk/powerviolence, denumit Black Eye Riot. Stu pare să fi fost cel mai activ, ca dovadă că a colaborat şi cu Iron Monkey, pe felia sludge metal, după care a înfiinţat combo-ul hardcore punk The Dukes of Nothing. Mead nu a schimbat numai stilul, ci şi instrumentul. A fost chitaristul unora The 9ine (ceva alt-metal, din câte se pare) şi a pus set-uri psytrance sub alias-ul Yeti. Mai recent, Lee s-a apucat să bage groove metal cu Lifer, proiect căruia i-a rămas fidel şi în prezent.

La început de secol Acrimony a dobândit o reputaţie postumă din ce în ce mai mare în mediile stoner şi doom internaţionale. În acest microunivers, zvonurile despre o eventuală reuniune a trupei galeze au început să circule cu intensitate, aşa cum în macrounivers s-a tot auzit de reuniuni Beatles, ABBA, Led Zeppelin etc.

În 2009 fanii au primit în sfârşit o veste bună, chiar dacă nu era exact cea pe care o aşteptau. Dexter, Stu, Mead şi Darren, acum nişte metalişti bătrâni şi prăjiţi, s-au regrupat sub o nouă titulatură, Sigiriya, inspirată de un palat antic din Sri Lanka. Cvartetul a anunţat că stilul va fi unul diferit faţă de Acrimony:

„While Acrimony hailed from the temples of deepest space, Sigiriya come from the earthy depths, bringing hefty, tremor-inducing sonics that pay homage to the riff „.

Primul album Sigiriya, Return to Earth (2011), confirmă transformarea. Poţi să-i spui tot stoner rock, dar flăcăii au renunţat la jam-uri prelungite şi la efecte spaţiale, optând pentru un format ceva mai concis. Titluri ca Tobacco Sunrise şi Whisky Song par să spună că au renunţat la iarbă şi ciuperci. Bătrâneţea! Revenind la muzică, Return to Earth e un disc retro-metal OK şi cam atât.

De anul trecut Sigiriya şi-a schimbat solistul. Noul sosit este un individ poreclit Pipes. Acum câteva săptămâni a apărut şi al doilea album, Darkness Died Today. Nu e o schimbare prea mare faţă de precedentul, cu toate că maniera vocală e un pic diferită şi se constată o reîntoarcere timidă la spaţialitate. Până una alta, ambele albume sunt suficient de valoroase ca să ţină baza de fani în priză.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Acrimony:

Sigiriya:

Anunțuri

Un gând despre „Acrimony/Sigiriya

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s