Acoustic Ladyland

Acoustic LadylandMostră de înţelepciune:

Exploziile de tip punk, ba chiar hardcore punk, continuă să abunde, însă AL jonglează graţios cu schimbări de tempo şi mood. Wareham suflă linii melodice irezistibile, când triumfător, când melancolic, când încrâncenat, iar colegii îi ţin hangul cu abnegaţie. Improvizaţiile au o expresivitate uimitoare, deşi se încadrează într-un timing scurt. O lecţie pentru lăbarii de pretutindeni care freacă milioane de note fără nici o finalitate estetică.”


Locul de origine:

  • Londra, Anglia

Perioada de activitate:

  • 2001-2011

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Să zicem că ai cunoscut recent o gagică bună şi tragi nădejde să o fuţi. Aia te invită la un concert de jazz cu unii Acoustic Ladyland. Numele trupei nu-ţi inspiră nici un fel de încredere, da’ te duci, că doar ai un alt scop mai înalt. Ajungi la concert destul de târziu. Tipa ţi-a dat sms că e undeva în dreapta scenei. E un club gen Control şi ai intrat prin stânga, dinspre sala mică, aşa că vrei să răzbaţi spre obiectiv. 

E ceva lume adunată în faţă şi chiar atunci îşi fac apariţia şi cei patru jazz-işti. Mutre destul de tipice, numai bateristul ţi se pare un pic suspect cu ciuful lui colosal. Saxofonistul duce instrumentul la gură şi asurzeşti brusc. Până să-ţi dai seama ce se întâmplă te trezeşti în vâltoarea unui pogo. 

Prinzi cu greu momentul să ieşi de acolo şi încerci să te dumireşti ce căcat se întâmplă. Parcă era un concert de jazz, wtf?! Rău ai ajuns să mai înduri pentru nişte pizdă… Aia nu ţi-a spus că Acoustic Ladyland cântă de fapt punk-jazz. Nici tu n-ai catadicsit să te documentezi la ce mergi, că de fapt pe tine nu te interesa deloc concertul.

Chiar dacă Acoustic Ladyland a pornit la drum cu scopul de a-l omagia pe Jimi Hendrix în cheie de jazz, s-ar fi putut găsi din start o altă denumire mai deşteaptă. Albumul de debut reprezintă într-adevăr materializarea intenţiilor iniţiale ale cvartetului. De la al doilea disc a avut loc un viraj subit spre punk-jazz, însă această manevră aparent periculoasă i-a transformat pe Acoustic Ladyland în favoriţi ai criticii şi ai hipsterilor eclectici. 

Din păcate nu mai avem posibilitatea de a face pogo la vreun concert AL, deoarece formaţia şi-a încetat activitatea în 2011, lăsând în urmă trei opusuri punk-jazz strălucite. Vestea bună e că membri săi se regăsesc în continuare într-o mulţime de alte proiecte muzicale la fel de provocatoare. Am să ofer mai încolo câteva detalii şi despre acest aspect încântător al muzicii contemporane.

Membri Acoustic Ladyland proveneau din gruparea creativă F-IRE Collective, ce fusese iniţiată la finele anilor ’90 de câţiva tineri jazz-işti britanici dornici să-şi afirme ideile novatoare. F-IRE Collective este o organizaţie în genul AACM sau M-Base, cu rezultate senzaţionale în acest început de secol. Sunt convins că istoria îi va recunoaşte în cele din urmă meritele incomensurabile. Este practic prima oară când englezoii iniţiază o nouă mişcare în jazz, iar Acoustic Ladyland a îndeplinit rolul de forţă motrice. 

Liderul trupei era saxofonistul Pete Wareham, tenor şi bariton, ocazional şi vocalist. Din componenţa iniţială mai făceau parte bateristul Seb Rochford, basistul Tom Herbert şi pianistul Tom Cawley. Ei au început să cânte în formula asta încă din 2001. 

Doi ani mai târziu, Wareham, Rochford şi Herbert au pus bazele altui proiect fabulos, Polar Bear, în care s-au mai alăturat Mark Lockheart (sax) şi Leafcutter John (electronice). Polar Bear a mers în paralel cu Acoustic Ladyland, doar că îşi continuă activitatea şi în prezent. 

I-am văzut live la ediţia din 2011 a festivalului Green Hours şi a fost unul dintre cele mai tari concerte la care am participat ever. Deşi împarte trei membri cu Acoustic Ladyland şi are la rândul său o componentă punk, Polar Bear e o bestie foarte diferită. Asta porneşte probabil de la faptul că gaşca are un alt şef, pe Seb Rochford. 

Poate prin secolul XXVII voi ajunge la litera P şi voi povesti despre trupa-soră în cioclopedie. Deocamdată hai să intru în detalii cu AL. Aşadar, oamenii s-au adunat să-l cânte pe Hendrix ca nişte jazz-işti. Ideea nu era deloc nouă, existând deja destule alte proiecte de tipul ăsta, încă din anii ’70. Exemple: The Gil Evans Orchestra Plays the Music of Jimi Hendrix (1975, cu John Abercrombie şi japonezul Ryo Kawasaki la chitări), trio-ul organistului Lonnie Smith (două CD-uri din anii ’90, cu acelaşi Abercrombie pe felie) sau Geri Allen & Batson Brothers (Three Pianos for Jimi, 1998).

Nu ştiu exact cum şi cât au frecat-o Acoustic Ladyland în primii ani de carieră. Cert e că au scos albumul de debut, Camouflage, abia în 2004. Denumirea discului exprimă faptul că temele hendrixiene sunt efectiv camuflate în muzica cvartetului. 

Pornind de la citate lapidare din creaţia chitaristului, AL au brodat cu totul alte texturi. Chiar şi titlurile pieselor sunt alterate, pentru a evidenţia din start acest fapt. În loc de Up from the Skies avem Some Other Sky, Voodoo Child (Slight Return) a devenit Routinely Denied (No Return), Angel este Nagel, iar Little Wing şi Little Miss Strange s-au contopit în Little Miss Wingate.

Simplificând puţin lucrurile, Camouflage sună de parcă John Coltrane Quartet ar fi intrat într-o buclă temporală ca să facă o reverenţă insolită către Jimi Hendrix Experience. Să nu crezi însă că AL sunau atunci ca nişte paseişti, ba dimpotrivă, erau bine impregnaţi de spiritul epocii. Se poate afirma că britanicii împărtăşesc anumite atitudini estetice cu Medeski, Martin & Wood, The Bad Plus sau EST.

Dar nu mă entuziasmez peste măsură. Camouflage este un album decent de jazz contemporan, pierdut într-un ocean de albume decente de jazz contemporan. AL promitea destule în acel moment, cu condiţia ca flăcăii să nu se cramponeze prea mult de ideea de a-l camufla pe Hendrix într-un văl de improvizaţii. Un proiect axat pe aşa ceva nu putea fi decât unul efemer.

Ce vorbesc eu aici? Nu numai că cvartetul n-a rămas împotmolit, ba chiar a făcut un viraj brusc în cu totul altă direcţie, după care a demarat cu o viteză supersonică. În 2005 Acoustic Ladyland sărea pe interval cu al doilea album, un răvăşitor manifest punk-jazz intitulat Last Chance DiscoSă nu-ţi vină să crezi… Băieţii de la şcoala de artă sunt nişte huligani! 

Poate reorientarea spre punk-jazz n-a fost aşa subită cum pare. Probabil că formaţia se încălzea de mai mult timp pentru acest tur forţă, iar Camouflage n-a fost decât epilogul unei perioade. Ce mă miră e că nu şi-a schimbat numele, mai ales că vom vorbi tot mai puţin de un sound acustic. Probabil că oamenii s-au agăţat de bruma de reputaţie dobândită până atunci.

Bine, să nu crezi cumva că AL au dărâmat cu furia lor un zid chinezesc existent de veacuri între jazz şi punk. Primele îngemănări s-au petrecut cu mult timp înainte, în ultimii ani ’70, în contextul scenei no wave din Downtown-ul new york-ez. Tendinţa era exprimată cel mai bine de combo-uri precum James Chance and the Contorsions sau Lounge Lizards.

În UK admirabilii Blurt veneau cu o viziune diferită, dar cu acelaşi farmec sălbatic. John Zorn s-a băgat ceva mai târziu în scandalul ăsta, dar a rupt fâşul bucăţele alături de gaşca zisă Naked City. În vremuri recente, destrăbălarea a continuat să ia proporţii prin intrarea în joc a italienilor Zu sau a suedezilor The Thing.

Să nu crezi că Acoustic Ladyland e cumva clona vreuneia dintre trupele amintite, însă e clar că flăcăii şi-au băgat urechile în astfel de sunete. De remarcat însă că toţi cei menţionaţi au în poziţia frontală un saxofonist. Că doar d-aia e punk-jazz. Altfel, AL sună mai degrabă ca şi cum Soft Machine ar face exces de zel şi de amfetamine şi ar da-o în punk. Sau de parcă Madness au luat prea mult LSD şi au decis că e cazul s-o ardă mai experimental.

Prima piesă de pe Last Chance Disco se cheamă Iggy, în onoarea iguanei-lighioanei Iggy Pop. Că tot vorbeam despre rădăcinile punk-jazz, poate ai ascultat Fun House, cu Stooges, unde există sax tenor din plin, mulţumită unui gagiu numit Steve Mackay. Revenind la piesa numită Iggy, aceasta începe grandios, cu un strigăt aprig de luptă al căpitanului Pete Wareham. Iar secţia ritmică vine imediat după el ca un tăvălug.

Impresia e că AL au şi un chitarist, însă nici vorbă de aşa ceva. Totul vine de la distorsiunile apocaliptice ale bass-ului şi ale clapelor. Herbert te lasă cu gura căscată, mai ales dacă îl ştia mai înainte din ipostaze mai chill cu Polar Bear sau The Invisible (un superb trio art rock născut tot în incubatorul F-IRE Collective). 

Cowley nu se limitează doar la a asasina clapele, el intervine salvator încă de la prima piesă cu sunete cristaline de Rhodes, integrate magistral în haos. Cât despre Rochford, el este unul dintre cei mai mari baterişti din istorie. Nu foloseşte decât un set minimal de tobe, dar fiecare mişcare a lui e o întreagă poveste. Cum să nu se simtă căpitanul Wareham sigur de victorie cu aşa echipă? 

O fi Iggy o demenţă totală, dar rafinamentul muzicanţilor se simte deja cu claritate. La volumul ăla totul sună cât se poate de echilibrat şi de fluent. De ce înaintezi printre track-uri îţi dai seama că treaba-i variată şi subtilă.

Exploziile de tip punk, ba chiar hardcore punk, continuă să abunde, însă AL jonglează graţios cu schimbări de tempo şi mood. Wareham suflă linii melodice irezistibile, când triumfător, când melancolic, când încrâncenat, iar colegii îi ţin hangul cu abnegaţie. Improvizaţiile au o expresivitate uimitoare, deşi se încadrează într-un timing scurt. O lecţie pentru lăbarii de pretutindeni care freacă milioane de note fără nici o finalitate estetică.

Aş mai evidenţia titluri ca Om Konz, Deckchair sau Trial and Error. Sunetele contrastante de Rhodes au o prezenţă recurentă în peisaj şi fac un mare serviciu albumului. Perfect Bitch este singura piesă în care Wareham arată că e şi un bun vocalist. Momentul are ceva din energia timpurie a celor de la The Who. 

Ludwig Van Ramone sună mai degrabă ca un tribut Yeah Yeah Yeahs, fiindcă tema are un pic din Pin. AL încheie albumul în cerc, cu un alt omagiu închinat absenţei conştiinţei de sine a spiritului proto-punk (Nico). De data asta flăcăii sunt atât de romantici cât pot fi nişte punkisto-jazzişti.

Last Chance Disco s-a ales cu o grămadă de laude din partea presei muzicale din UK. Revista Jazzwise l-a ales chiar albumul anului, deasupra unui top 10 alcătuit în cea mai mare parte din producţii de peste Atlantic (Wayne Shorter, Bill Frisell, Pat Metheny, Brad Mehldau…). Singurii compatrioţi prezenţi în respectivul clasament sunt tot ei, adică Polar Bear, pe poziţia a 5-a. De asemenea Acoustic Ladyland a fost aleasă formaţia anului la BBC Radio Jazz Awards.

Cu toată zarva asta în jurul lui, cvartetul s-a pomenit că semnează în premieră cu un label major, V2 Records. Pe la sfârşitul lui 2006 a şi apărut cel de al treilea album, denumit Skinny Grin. Regăsim aceiaşi juxtapunere aparent imposibilă de furie nestăvilită şi cerebralitate bine dozată ca pe Last Chance Disco. Însă Skinny Grin are propria personalitate, mulţumită unor ingrediente noi. 

În unele momente se remarcă o tendinţă ceva mai pop (un fel de a spune), accentuată poate şi de prezenţa vocilor la şapte dintre cele 13 piese de pe disc. Wareham glăsuieşte la numai puţin de cinci dintre ele, pentru restul fiind invitate două fătuci, Alice Grant (nevasta lui Herbert) şi Coco Electrik.

Cât îl priveşte pe bravul şef de orchestră, pentru scurta piesă titlu se metamorfozează într-un veritabil Jello Biafra. În rest arată că ar fi putut fi oricând un frontman post-punk/new wave de succes, cu inflexiuni ce duc cu gândul la Terry Hall.

Aş acorda un plus galopantului The Rise. Alice Grant se bagă la un punk dement, cu nume înşelător, Paris. Cuts and Lies este în schimb ceva mai chanson, cu Coco Electrik care intepretează drama unei june umilite de un playboy parşiv. Cântecul are şi videoclip, deci este un fel de hit al discului.

Cât priveşte track-urile instrumentale, cel mai mare haos este la Saltwater, unde apare şi un invitat special la saxofon alto, legenda no wave James Chance. Se menţionează cu mândrie că mix-ul piesei a fost făcut de nimeni altul decât de Scott Walker, altfel cunoscut publicului larg doar ca cel mai sumbru crooner din Univers.

Piesa de deschidere, Road of Bones, debutează derutant cu tonuri romantice de pian, dar erupe brusc în acorduri de thrash metal (cu saxofon). Alternanţa se menţine până la final, cu un uimitor simţ al echilibrului. Alt moment strălucit este Your Shame, cu un slide bass obsedant şi efecte hipnotice de saxofon, menite a pune bomboana pe colivă.

Dacă mă obligi să aleg cel mai bun album al trupei, aş nominaliza fără ezitare Last Chance Disco, însă Skinny Grin vine imediat după, cu doar câteva puncte mai puţin.

V2 nu se simţea prea bine în business, aşa că Acoustic Ladyland s-a reîntors în curând la statutul „indie”. Au urmat şi nişte schimbări de componenţă. În 2007 locul lui Herbert a fost luat de o gagică, Ruth Goller. Din 2008 a plecat şi Cawley, care a fost substituit în mod surprinzător cu un chitarist, Chris Sharkey, cunoscut mai ales ca membru al grupului trio VD.

Primul şi ultimul album în această formulă a fost Living with a Tiger. Chiar dacă se clasează pe locul trei din trei posibile în topul punk-jazz AL, nu înseamnă că e un disc slab. Dimpotrivă, tone de muzicanţi de pe planetă vor muri încercând să atingă nivelul de pe Living with a Tiger. Aş caracteriza scurt albumul, zicând aşa: „more punk! more jazz! more avant-garde!”. Şi în cazul ăsta ce-i mult e sănătos.

Goller e o basistă straşnică, cu nimic mai prejos decât Herbert, iar Sharkey e un chitarist feroce (cum îi e şi numele) din stirpea lui Marc Ribot şi Nels Cline. Evidenţiez iarăşi track-ul de deschidere, Sport Mode, asemănător ca structură cu Iggy. Molipsitoare euforia saxului lui Wareham la refren (Living with a Tiger este exclusiv instrumental).

Mai laud încă două piese de pe acest album omogen: Gratitude (un fel de replică peste ani la War Pigs – Black Sabbath) şi Death by Platitude (foarte fucked up). 

În 2010, Pete Wareham a anunţat că Acoustic Ladyland îşi încheie menirea, dar cvartetul va rămâne împreună, sub un alt nume şi cu o altă direcţie stilistică. Spre finalul anului a avut loc un glorios turneu de adio.

Formaţia a apărut pentru ultima oară pe scenă în vara lui 2011, în cadrul splendidului festival All Tomorrow’s Parties. Cu acel prilej, saxofonistul a anunţat că de atunci încolo se vor numi Silver Birch.

Despre Silver Birch nu s-a auzit însă nimic. S-a renunţat la proiect sau a fost pus la gheaţă. Adevăratul sequel Acoustic Ladyland pare a fi Melt Yourself Down, un septet multicultural ce a debutat în 2013 cu un album self-titled.

Din vechea gardă nu-i regăsim decât pe Wareham şi Ruth Goller, însă alături de ei se mai află şi alte personaje din acelaşi cerc, ca electronistul Leafcutter John (de la Polar Bear) sau saxofonistul Shabaka Hutchings (Sons Of Kemet, Polar Bear). 

Melt Yourself Down conservă spiritul punk-jazz, dar adaugă elemente de afrobeat şi electronica. Presimt că în secolul XXV, când voi ajunge la litera M, le voi închina şi lor un articol elogios.

Aşadar desfiinţarea Acoustic Ladyland nu lasă un gol atât de mare, deşi formaţia era sublimă. Absenţa este suplinită de faptul că membri săi se regăsesc mai departe în alte proiecte, care mai de care mai spectaculoase. Cel puţin Rochford pare inepuizabil, se bagă într-un număr infinit de combinaţii, de mă întreb cum arată programul lui.

Dacă ai ascultat tot ce se poate cu AL şi PB şi tot nu te-ai săturat de interplay-ul dintre Wareham şi Rochford, îţi mai rămâne Fulborn Teversham, încă un proiect comun al celor doi, cu Alice Grant pe voce, care a scos doar un singur album prin 2007. 

În altă dezordine de idei, cei doi au în CV şi o mulţime de colaborări cu muzicieni „mainstream”. Spre exemplu Rochford a cântat cu David Byrne & Brian Eno, Corinne Bailey Rae, Herbie Hancock, Babyshambles, Carl Barat. Wareham a suflat cu Jill Scott, Sophie Ellis-Bextor, Supergrass sau The Feeling.

Că tot veni vorba, Tom Cawley e şi el bine sănătos, are un angajament serios în trupa lui Peter Gabriel. În plus va scoate un album la Real World cu grupul său actual, Curios.

Cine are impresia că jazz-ul nu mai are nimic de oferit în zilele noastre se înşeală. Cred că e cazul să mai caute, poate va descoperi scena britanică. Pe lângă încrengătura de proiecte de pe filiera Acoustic Ladyland-Polar Bear, mai poate încerca şi un Portico Quartet sau un Led Bib. Merită.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s