Acoustic Alchemy

Acoustic AlchemyMostră de înţelepciune:

„Webb şi Carmichael se străduiau din greu să nu cadă pradă manierismului, redundanţei, platitudinii şi altor monştri care te pândesc când faci asemenea muzică. În primul rând ei au încercat să asimileze tot felul de influenţe şi în acest mod au izbutit să dea discurilor un aspect destul de variat.”


Perioada de activitate:

  • 1981-prezent

Locul de origine:

  • Londra, Anglia

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Deci flăcăii ăştia au dubla oportunitate de a fi ridiculizaţi de lumea fină şi subţire. Creaţia lor s-a pricopsit pe merit cu două frumoase tag-uri, „smooth jazz” şi „new age”, adică tot ce s-ar zice că e mai lame pe planetă. Latura smooth jazz este prevalentă, însă absenţa sunetului de sax şi înclinaţia spre spaniolisme şi exotisme au făcut ca Acoustic Alchemy să-şi găsească adepţi şi printre amatorii de new age.

Mi-am exprimat deja punctul de vedere despre smooth jazz în articolul despre Mindi Abair, iar despre new age am povestit recent, când cu Will Ackerman. Fire dialectică, am concluzionat că adevărul nu poate fi stabilit cu certitudine. Referirile pline de dispreţ la adresa celor două genuri nu-s lipsite de temei, dar pe de altă parte muzicile astea line au şi ele o menire sub cerul albastru. Plus că există nuanţe, smooth jazz-ul poate fi şi el bun sau prost, la fel şi new age-ul. Dacă e să facem comparaţii, Acoustic Alchemy este în mod cert cu vreo două clase peste madame Mindi Abair. În schimb o paralelă cu Will Ackerman le este clar defavorabilă.

Acoustic Alchemy există încă de prin 1981, avându-i ca fondatori pe Nick Webb (chitară cu corzi de oţel) şi Simon James (chitară cu corzi de nylon). Începutul carierei a fost anevoios, fiindcă în Anglia natală nu s-au găsit niciodată prea mulţi amatori pentru tipul ăsta de muzică. James a şi renunţat prin ’85, dar Webb s-a încăpăţânat să continuie proiectul, cooptându-l pe Greg Carmichael, un alt ipochimen care ştia cu corzile de nylon.

Câteodată stăruinţa-i bună. Duo-ul s-a învârtit în curând de un angajament simpatic, ca un fel de „resident band” pentru zborurile transatlantice al companiei Virgin Airlines. Mai exact omuleţii cântau live din ghitare pentru pasageri, ca să nu le mai stea gândul la prăbuşire. Mult mai bine decât prin bodegi.

În escapadele ăstea aeriene, alchimiştii şi-au făcut nişte relaţii şi au plasat un demo unde trebuia. Astfel au obţinut primul contract de înregistrări din carieră, la MCA Records, în State. Manevră foarte bună, fiindcă acolo chiar exista un câmp fertil pentru ce zdrăngăneau ei din chitări.

Cel dintâi album, Red Dust and Spanish Lace (1987), i-a plasat direct în schemă, fiind acceptat simultan pe pieţele smooth jazz şi new age, aflate atunci în plină expansiune. Red Dust and Spanish Lace defineşte deja cu claritate trăsăturile stilului Acoustic Alchemy. Cei doi ghitarişti se mişcă fie în unison, fie complementar, cu linii melodice lejere şi armonii jazzy.

Sunt acompaniaţi constant de un band, cu keyboards, bass, tobe şi percuţie, alte instrumente făcându-şi apariţia doar în mod sporadic. De menţionat că pe vreo cinci albume din anii ’80-’90, AA au fost asistaţi la clape de neamţul Rainer Brüninghaus (Jan Garbarek Group). 

Până la moartea lui Webb, duo-ul a scos în total opt albume de studio, care merg în general pe aceiaşi linie. O figură aparte face poate doar Arcanum (1996), alcătuit în majoritate din reînregistrări ale unor teme mai vechi, cu orchestră de coarde şi inserţii de ghitară electrică.

N-aş zice însă că muzica AA este complet lipsită de substanţă sau din cale afară de zaharisită. Simţul melodic al englezoilor nu-i de lepădat, iar interplay-ul chitărilor e chiar simpatic, cei doi aventurându-se ocazional şi spre improvizaţii mai îndrăzneţe. Într-un fel pot fi consideraţi ca o variantă mai light a tandemului Bert Jansch-John Renbourn (deşi ăia care ştiu la ce mă refer s-ar putea să-mi tragă o flegmă).

Webb şi Carmichael se străduiau din greu să nu cadă pradă manierismului, redundanţei, platitudinii şi altor monştri care te pândesc când faci asemenea muzică. În primul rând ei au încercat să asimileze tot felul de influenţe şi în acest mod au izbutit să dea discurilor un aspect destul de variat.

Piesa emblematică a grupului, Mr. Chow, provenită de pe albumul de debut, combină ingenios armoniile pentatonice cu ritmul skank, de aici rezultând un sound inedit de „reggae chinezesc”. Duo-ul a mai încercat astfel de artificii, nu întotdeauna cu acelaşi succes. De exemplu The Notting Hill Two-Step (de pe The New Edge, 1993) suprapune armonii flamenco unui ritm ocultat de ska, însă impresia de kitsch este foarte persistentă. 

Stilul reggae este un ingredient ce se întâlneşte frecvent în muzica AA (o altă piesă de rezistenţă este Jamaica Heartbeat, de pe Back on the Case, 1991). Bineînţeles că vorbim despre o exprimare cât se poate de ersatz, ce ar stârni dispreţul celui mai îngăduitor rastaman. Armoniile flamenco sunt şi ele la ordinea zilei, dar te previn iarăşi ca nu cumva să te aştepţi la focul lui Paco de Lucia.

În rest băieţii au mai adăugat o paletă largă de influenţe, de la blues-ul ancestral (When the Lights Go Out, de pe Back on the Case) la atmosfera mai trendy de Café del Mar (Shoot the Loop, de pe Against the Grain, 1994). Pe Reference Point (1990) au şi o preluare după Take Five (Dave Brubeck Quartet), absolut dezastruoasă.

Până una alta, albumele Acoustic Alchemy sunt cumva egale cu ele însele, nu e nici unul esenţial pentru omenire, dar nici nu s-a întâmplat ca duo-ul să cadă sub un anumit standard. Dacă eşti fan al genului, au mari şanse să-ţi meargă la inimă unul câte unul, mai ales că britanicii au ambiţiile lor de originalitate, aşa cum am arătat.

În caz că ai cu totul alte preferinţe muzicale, că-s mai ezoterice sau mai mundane, nu văd de ce te-ar deranja Acoustic Alchemy curgând undeva în fundal, prin vreo bodegă sau un supermarket. Chiar trebuie să fii rău cu nervii ca să te superi pe cei doi suavi chitarişti. 

În plină glorie smooth jazz, nefericitul Nick Webb a fost diagnosticat cu un cancer odios şi s-a prăpădit în februarie 1998. Apucase în ultima parte a vieţii să mai scrie nişte piese împreună cu Carmichael, dar starea în care se afla nu i-a mai permis să lucreze în studio. A fost substituit de John Parsons, care până atunci se ocupase de producţia albumelor AA şi de ceva chitări adiţionale.

Albumul s-a numit Positive Thinking… (cu puncte de suspensie dubitative) şi a ieşit la trei luni după moartea lui Webb. În mod previzibil tonul este elegiac, dar se întrevede speranţa că poate mai există ceva după moarte (da, pentru ăia care rămân momentan în viaţă).

Rămas fără vechiul companion, Carmichael s-a decis totuşi să ducă mai departe numele Acoustic Alchemy. În acest scop a apelat la un flăcău numit Miles Gilderdale, care băgase ceva chitări electrice pe Positive Thinking…. El a preluat corzile de oţel, însă a continuat să alterneze şi la electrică.

Noua componenţă a adus ceva transformări în spiritul AA. Formal proiectul a continuat să funcţioneze ca duo, însă începând cu albumul The Beautiful Game (2000) rolul covârşitor al chitariştilor s-a mai diminuat. Membri trupei de acompaniament au căpătat mai mult spaţiu de manifestare, interacţiunile cu liderii au devenit mai frecvente, iar AA s-a metamorfozat într-un ansamblu veritabil. 

Gilderdale are un background solid în R&B şi funk, fapt ce şi-a lăsat treptat amprenta şi asupra sound-ului formaţiei. Mai mult, pe AArt (2001) şi-a făcut apariţia şi un mic pachet de suflători. Acum să nu-ţi închipui ceva foarte groovy, aspectul muzicii a rămas la fel de liniar şi de inofensiv. Diferenţa e că din perioada respectivă vorbim categoric doar de smooth jazz, new age-ul fiind deja passéCert e că fanii au primit bine schimbările, dovadă că AA şi-a păstrat o cotă de piaţă foarte bună. 

American/English (2005), al cincelea disc cu Gilderdale, resuscitează vechea modalitate de exprimare, cu cei doi chitarişti reluându-şi poziţiile de primadone. În schimb tendinţele R&B s-au păstrat, ba chiar s-a alunecat spre un substitut disco, mai ales la piese ca Say Yeah şi So Kylie.

Acoustic Alchemy a mai scos de atunci două albume, This Way (2007) şi Roseland (2011). Acestea duc mai departe tradiţia glorioasă a clasărilor în Top 10 jazz de la Billboard, inaugurată încă din 1990.

Update:

În 2014, formaţia şi-a răsfaţat fanii cu un dublu CD, intitulat Live in London. Frumos, curat, parfumat!


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s