The Acorn

The AcornMostră de înţelepciune:

„Albumul are caracter „conceptual”, relatând povestea Gloriei Esperanza, un copil sărman şi orfan din America Latină, care a răzbătut cu greu prin viaţă.

În cele din urmă a ajuns în Canada, unde s-a combinat cu un domn cu nume teutonic, Klausener, împreună cu care l-a conceput pe micuţul Rolf. La rândul lui, micuţul Rolf a devenit artist şi a conceput un simpatic omagiu mamei sale, pe care astfel au cunoscut-o fanii de indie folk din lumea întreagă.”


Locul de origine: 

  • Ottawa, Ontario, Canada

Perioada de activitate: 

  • 2002-prezent

Încadrare stilistică: 


Colţul criticului de artă:

Nice band! Oferta de indie folk a ajuns la saturaţie în epoca asta, însă The Acorn chiar merită o ureche aplecată înspre ei. Au şanse să-ţi placă şi dacă tinzi spre latura mai comercială a genului, adică spre chestii ca Mumford & Sons sau The Lumineers, dar şi în caz că o arzi mai hipsterish/experimental/psihedelic, cu preferinţe de tip Grizzly Bear sau Sufjan Stevens. 

Iniţial The Acorn a fost conceput ca un „one man project” al cantautorului Rolf Klausener, de loc de prin Ottawa, capitala pitorească a Canadei. În 2004 el a scos un prim album sub respectiva titulatură, intitulat Pink Ghosts.

Acesta este alcătuit în bună parte din piese instrumentale, trase cu chitara şi laptopul, probabil în dormitorul artistului. Deşi se găsesc unele idei interesante, aş zice că e un material ce poate fi neglijat dacă nu eşti tocmai groupie. 

În mod evident, Klausener s-a gândit că e cazul să facă un pas înainte, aşa că tot prin 2004 a început să adune un band în jurul lui. Varianta extinsă The Acorn şi-a făcut mâna cu ceva EP-uri, scoase în 2005-2006, pentru ca apoi să se pună pe treabă pentru un album în toată regulă.

Glory Hope Mountain a reprezentat una dintre surprizele plăcute ale anului muzical 2007. Titlul face referire la mama lui Klausener, Gloria Esperanza Montoya, originară din Honduras. Albumul are caracter „conceptual”, relatând povestea Gloriei Esperanza, un copil sărman şi orfan din America Latină, care a răzbătut cu greu prin viaţă.

În cele din urmă a ajuns în Canada, unde s-a combinat cu un domn cu nume teutonic, Klausener, împreună cu care l-a conceput pe micuţul Rolf. La rândul lui, micuţul Rolf a devenit artist şi a conceput un simpatic omagiu mamei sale, pe care astfel au cunoscut-o fanii de indie folk din lumea întreagă. 

Glory Hope Mountain este un album isteţ, vioi, omogen, emoţionant, o audiţie reconfortantă. The Acorn nu prea au armonii vocale, ca mulţi indie folk-işti, dar nu se simte nevoia, vocea lui Rolf exprimând destul de bine ceea ce trebuie. Seamănă puţin cu Conor Oberst (Bright Eyes), iar unele inflexiuni îi invocă parcă şi pe David Byrne sau Wayne Coyne (Flaming Lips). 

Sound-ul The Acorn nu abuzează deloc de banjo, în schimb implică destule acorduri de ukulele, foarte bine integrate în peisaj. Klausener & co. au destule incursiuni mai spre rock pe Glory Hope Mountain. Discul are vână, evită momentele de amorţeală, chiar şi baladele degajând o energie a lor.

De psihanalizat faptul că deşi e vorba despre mă-sa, micul Rolf cântă la persoana întâi. Totuşi la ultima piesă, suava Lullaby (Mountain), el cedează postura de interpret unei gagici, Casey Mecija, de la trupa prietenă Ohbijou.

După lansarea acestui album, notorietatea The Acorn a crescut semnificativ în universul indie, mulţumită şi unor apariţii ca opening act pentru barosani ca Fleet Foxes, Bon Iver, Calexico sau chiar Elbow. Gus Garvey, solistul de la Elbow, i-a difuzat pe canadieni în emisiunea lui de la BBC Radio 6 şi tot el i-a invitat să deschidă pentru formaţia sa în turneul britanic din primăvara lui 2009. Aşa a ajuns The Acorn până şi pe Wembley…

În sfârşit, în 2010, flăcăii din Ottawa au scos încă un album de studio, No Ghost, foarte mişto şi ăsta, deşi nu mai e legat de vreun fir epic. Componenta rock e mai accentuată decât pe Glory Hope Mountain. Chiar se întâlnesc destule reprize dezlănţuite în cel mai pur stil indie rock’n’roll. Klausener a menţionat influenţe precum Yo La Tengo, Talk Talk şi Crazy Horse.

Partea folk continuă şi ea să se manifeste destul de proeminent, The Acorn desfăşurând o dinamică „acustic versus electric” cât se poate de fluentă.

Canadienii şi-au făcut un obicei ca după ce lansează un album de studio să propună şi o variantă alternativă a acestuia. Heron Act (2009) conţine în cea mai mare parte versiuni demo sau live ale pieselor de pe Glory Hope Mountain. Make the Least of the Day (2010) e o colecţie de remix-uri după No Ghost, unele semnate de nume grele, cum ar fi Four Tet sau Born Ruffians.

Cu toate că are o reputaţie „indie” semnificativă, The Acorn nu au penetrat încă prin chart-uri. Repertoriul lor este remarcabil, nu găseşti nici măcar un cântecel prost sau de umplutură. Însă pe de altă parte nu conţine nimic mobilizator, gen Little Lion Man sau Hey Ho, care sigur iar băga în nişte rotaţii grele.

Mai înainte de orice, băieţii ar trebui să mai scoată totuşi un album nou. De patru ani n-au mai scăpat nimic pe piaţă, deşi conform paginii lor de facebook sunt încă activi, cu concerte & shit. 

Update 1:

Aflu şi eu cu o întârziere considerabilă (noiembrie 2014), că numitul Klausener şi-a tras un side-project, Silkken Laumann, împreună cu tobarul din The Acorn, Pat Johnson, şi cu încă vreo doi flăcăi. Denumirea este inspirată de Silken Laumann, o canotoare canadiană, medaliată la trei Olimpiade. Cu prilejul Revelionului 2014, trupa şi-a lansat album de debut, Not Forever Enough, ca free download, pe mediafire.

Eu l-am descărcat şi a meritat din plin acest mic efort. Nici vorbă de indie folk-ul pe care-l ştiam de la The Acorn. Silkken Laumann e o bestie total diferită, animată de beat-uri procesate, numai bune pentru dancefloor. Stilistic se situează undeva între disco-punk şi chillwave

Albumul chiar sună într-un fel, foarte în spiritul epocii, adăugând o sensibilitate aparte, venită discret pe filiera trupei-mamă. Însă cine nu ştie, nu cred că are vreo şansă să se prindă că băieţii sunt indie-folkişti la bază. Şi-au intrat perfect în pielea de electro-hipsteri.

Remarc în mod deosebit penultima piesă, On the Mend, impregnată la greu cu sentimente romantice şi scheme de dans. Exact cum îmi place mie.

Update 2:

În sfârşit, pe la jumătatea lui 2015, a apărut şi cel de al patrulea album The Acorn, denumit Vieux Loup. Klausener şi amicii lui nu se dezmint nici de data asta, servindu-ne un disc proaspăt şi consistent.

Vieux Loup se scaldă în zumzet de chitări acustice şi în pulsaţii calme de percuţie. Un material folk în esenţă, dar cu o elasticitate a aranjamentelor şi a interpretării ce deschide calea unei încântătoare varietăţi sonore.

Atmosfera este întregită adesea de beat-uri procesate, ca o remanenţă a episodului Silkken Laumann. Uneori, componenta asta electronică iese destul de clar la suprafaţă. Este cazul unor piese precum Palm Springs sau Influence. Prima aduce ca sound cu Reflektor al celor de la Arcade Fire, iar cea de-a doua e orientată chiar şi mai făţiş spre zona chill-dance contemporană.

Nu lipsesc nici erupţiile de rock, cu toate că nu mai sunt atât de proeminte ca pe No Ghost. Rolul lor este bine determinat, punctând foarte bine anumite momente de tensiune în dinamica albumului.

Din păcate canadienii n-au rupt nici data asta vreun chart, şansele să mai facă aşa ceva pe viitor devenind din ce în ce mai mici. The Acorn va rămâne probabil o comoară ascunsă a scenei indie din prima parte a secolului XXI, pe care dracu’ ştie dacă o s-o mai descopere cineva în viitor.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe biblliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s