David Ackles

David AcklesMostră de înţelepciune:

David Ackles ne revelează (…) calităţile uimitoare de portretist, observator social şi interpret dramatic, care se integrează perfect talentului muzical incomensurabil. Avem în faţă o galerie întreagă de personaje inadaptate, marginalizate, dezabuzate, o lume a tristeţilor damnate, a speranţelor năruite, a izolării ireversibile faţă de societate. Trubadurul este fie interpret la persoana întâi al tragicilor săi eroi, fie îşi asumă doar rolul de storyteller, însă de fiecare dată are un discurs foarte convingător.”


Naştere: 

  • David Thomas Ackles, 27 februarie 1937, Rock Island, Illinois, SUA

Deces:

  • 2 martie 1999, Tujunga, California, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

„It’s a mystery to me why his wonderful songs are not better known”, a spus Elvis Costello referindu-se la cântecele lui David Ackles, iar eu mă simt în deplin acord cu el. Dacă nici Costello nu găseşte explicaţii, care e de nişte secole în industrie, atunci ce dracu’ să mai zic. Ca puşlamaua de Bob Dylan să aibă milioane de admiratori, iar bietul David Ackles să facă doar obiectul unui „cult” minor mi se pare una dintre cele mai mari injustiţii din întreaga istorie a culturii pop.

Pe de altă parte profunzimea, dramatismul şi onestitatea creaţiei lui Ackles îl fac destul de greu de digerat chiar şi de către masele cu aspiraţii „quality pop” (pulimea intelectuală, cum mai spun eu), ce constituie de fapt nucleul imensei audienţe de care se bucură alde Zimmerman. La mai mult de 15 ani de la moarte, David Ackles rămâne un artist „cult” de rangul doi, deşi ar fi meritat măcar anvergura unora ca Nick Drake, Scott Walker, Tim Buckley sau John Cale. Se spune adesea că viaţa e nedreaptă, însă există destui naivi ce îşi pun nădejdea în menirea coercitivă a morţii. Vai şi amar!

Tragicul nostru erou ne-a lăsat doar patru albume, toate monumentale. Pentru două dintre ele pot chiar să adaug un surplus de măreţie: cel self-titled (din 1968) şi American Gothic (din 1972). Opera lui Ackles nu se rezumă doar la muzicalitate, poezie şi intelect. Trăsătura ce-i definitivează caracterul unic este înălţătoarea sa umanitate, expresie a unui suflet plin de compasiune faţă de dramele multe şi mărunte ale oamenilor obişnuiţi. O compasiune discretă, conştientă de limitele sale, distanţată de ipocrizia activismului atât de cool al epocii în care se manifesta artistul.

Lumea noastră, a speciei Homo sapiens sapiens, e doar o biată corabie ce pluteşte în derivă de zeci de milenii. Cei ce înhaţă vremelnic cârma, devenind astfel puternicii zilei, îţi vând iluzia că ne îndreptăm sigur undeva. Apar şi contestatari, care-s adesea artişti pop, indicându-ţi alte direcţii şi alte soluţii, mai bune, mai revelatoare. De fapt nici ei nu fac nimic altceva, decât jocul subtil al puterii.

David Ackles e cât se poate de onest, nu profeţeşte nici o schimbare radicală a situaţiei. The times they aren’t a changing. Ackles îţi oferă doar înţelegere şi compasiune, lucruri ce foarte puţin probabil că îţi vor mântui sufletul, însă îţi pot îndulci existenţa jalnică şi efemeră.

Dacă pretinzi mai mult de la vreo altă fiinţă, înseamnă că ai trăit complet degeaba până acum. În caz că există Dumnezeu, cam asta-i maxim ce-ţi poate oferi şi cel atotputernic, nu lua literal predica creştină. Mai bine ia aminte la ce spune prietenul tău David Ackles (altfel un mărturisitor al valorilor creştine): „Everybody has a story/Everybody has a tale to tell/(…) All you have to do is listen/That’s the hardest thing to do”.

Ackles a apărut pe firmamentul muzicii americane în plină epocă a psihedelismului şi a militantismului „flower power”. Ajutat şi de producători, a reuşit să asimileze anumite elemente sonore ale perioadei respective, sub forma unei interfeţe folk-rock strecurate într-un anumit dozaj în piesele sale. Ca muzicant nu e niciodată „kosher” să suni de parcă ai fi din alt timp şi din alt spaţiu, chit că inspiraţia ta vine fix de acolo.

Dincolo de orice altceva, Ackles rămâne poate cel mai îndatorat din punct de vedere estetic tandemului vizionar Kurt Weill-Bertold Brecht, o expresie sublimă a teatrului muzical. În mod sigur l-a admirat foarte mult şi pe Jacques Brel, putând fi considerat unul dintre emulii anglofoni ai acestuia, alături de Rod McKuen şi Scott Walker (deşi nu i-a preluat niciodată compoziţiile, aşa cum au făcut ceilalţi doi).

Dincolo de influenţele europene atât de evidente, Ackles este în primul rând un storyteller american, ce cunoaşte în profunzime societatea şi cultura din patria vastă, mărginită de două oceane. Poveştile şi portretele din cântecele sale te pot duce cu gândul la moştenirea legendarului folkist Woody Guthrie, modelul mărturisit al lui Dylan.

Mai mult, artistul alunecă adesea în exprimarea sa melodică şi spre jazz, ragtime, blues, country, iar orchestraţiile îl invocă pe marele Aaron Copland. Toate aceste elemente accentuează decisiv caracterul profund american al creaţiei lui Ackles, cu mica rezervă că influenţele jazz şi ragtime parvin cumva printr-un filtru weillian.

Că tot vorbim de influenţe, cohortele de specialişti ce i-au recenzat opera au găsit de cuviinţă să-l asemuiască cu o serie de alţi trubaduri anglofoni contemporani. E o listă întreagă, dovadă că omul nostru este de fapt foarte original. Cum eu sunt expertul suprem, decretez că David Ackles este de fapt o încrucişare între Scott Walker, Tim Buckley, Tim Hardin şi Neil Diamond (da, da, Neil Diamond… faptul că e preferatul lu’ bunică-ta nu-i scade în nici un fel meritele de mare muzicant).

De fapt nu prea se pune problema ca David să fi fost influenţat de toţi aceştia. Mai curând are anumite similarităţi cu ei, datorate timbrului grav al vocii,  înclinaţiilor spre arta dramatică, emoţiei transmise şi în cele din urmă unor modele comune. Se mai vorbeşte despre Randy Newman, Van Dyke Parks şi Leonard Cohen, însă comparaţiile cu ăştia mi se par în general destul de forţate. 

Iar acum să vedem cum a evoluat David Ackles până să ajungă să-şi imprime opusurile. S-a născut în 1937, deci era mai bătrân decât Joan Baez sau Bob Dylan, ca şi decât orice membru Beatles, Stones sau Beach Boys. Când era copchil a jucat în ceva serie de filme de categoria B, Rusty, foarte populară printre plozii americani după al doilea război mondial.

Tot în perioada aia fragedă îşi exersa şi talentul de muzicant, în duet cu soră-sa. Mai întâi au performat numere de vodevil, apoi au dat-o pe folk. 

S-a făcut mare şi a studiat la Universitatea Southern California, unde s-a licenţiat în literatură engleză şi în film. În timpul ăsta îşi perpetua şi pasiunea pentru muzică, scriind pentru spectacole de musical şi balet sau lucrări corale. Ca să-şi ducă traiul a îndeplinit diverse slujbe obscure, ca detectiv particular sau agent de pază.

Cândva după jumătatea anilor ’60 a aflat că un tovarăş al său de la facultate era în staff-ul Elektra Records, o casă de discuri foarte pe val atunci, profilată pe folk şi rock. I-a trimis ăstuia câteva demo-uri, cu gândul că poate obţine un angajament ca songwriter, în nici un caz ca recording artist.

Tovarăşul a mărturisit ulterior că avea mari emoţii, fiindcă îşi amintea că David scria ceva cântecele comice. A rămas cu gura căscată când a auzit demo-urile, iar boss-ul Elektrei, Jac Holzman, a avut fix aceiaşi reacţie. Nu a stat pe gânduri şi a semnat cu flăcăul pentru cinci LP-uri.

Debutul trubadurului de 31 de ani a fost denumit simplu David Ackles şi a ieşit în 1968. Acompaniamentul a fost asigurat de câţiva instrumentişti de-ai casei, membri în grupul rock Rhinoceros. Flăcăii au făcut o treabă foarte bună, având momentele lor de strălucire. Cel puţin Michael Fonfara, cu orga-i marţială, contribuie decisiv la întregirea atmosferei, cântând adesea în contrapunct cu pianul lui Ackles. Îmi plac teribil înregistrările cu pian şi orgă. 

Jerry Penrod aduce şi el un plus de greutate cu liniile sale de bas. Este cel mai „rock” album din discografia artistului, care apoi va opta pentru aranjamente orchestrale mai vaste. Trebuie spus că vocea şi cântecele sale sună foarte bine şi într-un astfel de context, mai crud şi mai neşlefuit. 

David Ackles ne revelează în premieră calităţile uimitoare de portretist, observator social şi interpret dramatic, care se integrează perfect talentului muzical incomensurabil. Avem în faţă o galerie întreagă de personaje inadaptate, marginalizate, dezabuzate, o lume a tristeţilor damnate, a speranţelor năruite, a izolării ireversibile faţă de societate.

Trubadurul este fie interpret la persoana întâi al tragicilor săi eroi, fie îşi asumă doar rolul de storyteller, însă de fiecare dată are un discurs foarte convingător. Ackles diferă faţă de cea mai mare parte a cantautorilor anglofoni ai epocii, care au tendinţa de a fi autoreferenţiali. Anii ’70 au devenit the „me” decade şi cu ajutorul lor.

Unul dintre cele mai tari cântece pe care le-am auzit în viaţa mea se găseşte pe acest LP şi se numeşte Down River. Este povestea unui băiat care s-a întors după trei ani de puşcărie şi se întâlneşte pe stradă cu fosta gagică. „Three years that ain’t long Rosie/But I still remember our song/When you were mine, babe”. Desigur că tipesa nu-l aşteptase. „Oh sure I remember Ben/Why? We went all through school/Is that right?/Well he ain’t no fool/He’s a good man Rosie…”.

Trupa de acompaniament îşi face minunat treaba, intervenţiile orgii şi ale chitării adăugând o supradoză de sare pe rană. Partea finală e pur şi simplu răvăşitoare. Ackles incantează de două ori, cu tot mai multă intensitate: „Times change/Times change I know/But it sure goes slow/Down river/When your locked away”, pentru ca apoi să recunoască cu un fel de disperare surdă: „Rosie, hey Rosie, I care!”. Totul să încheie cu un mini-jam instrumental ce rămâne cumva în suspensie.

Invitat în emisiunea Desert Island Discs, de pe BBC Radio 4, Phil Collins a ales Down River printre cântecele sale favorite, declarând astfel despre autor: He taught me that writing songs didn’t have to be moon/spoon/June. That you could write intelligently about more serious subjects”

Albumul oferă o mulţime de alte momente minunate. De fapt e minunat cap-coapă. Menţionez în primul rând piesa de debut, Road to Cairo, un blues dezolant, despre un flăcău ce se întoarce acasă, în Cairo, Illinois, cu sufletul plin de îndoieli şi remuşcări.  

Apoi Sonny Come Home relatează tragedia oamenilor ce nu-şi mai găsesc locul nici măcar acolo de unde au plecat. What a Happy Day nu e deloc ceea ce pare. Laissez-Faire e un scurt număr de musical ce comentează foarte concludent problema redistribuirii veniturilor statului. Mai bine pun link cu versurileHis Name Is Andrew se referă la un biet individ ce alege să-şi petreacă viaţa în solitudine. Şi mai bine mă opresc aici că aproape am zis despre fiecare cântec. De fapt chiar ar merita să fac asta.

Al doilea LP, Subway to the Country, apărut în ianuarie 1970, este un nou prilej de a ne înfiora în faţa talentului de songwriter al lui David Ackles şi a forţei lui de expresie. Se pare că Elektra a alocat mai mulţi bani, fiindcă Subway to the Country beneficiază de aranjamente de corzi şi de un pachet generos de suflători, plus un orchestrator cu background clasic, Fred Myrow, ca să strunească totul. 

Înclinaţia spre simfonism este contrabalansată de trimiteri spre jazz, blues (Out on the Road) sau country (Cabin on the Mountain). Componenta folk-rock ce dominase discul precedent nu a dispărut în totalitate, doar s-a retras undeva mai în fundal.

Subiectele abordate sunt la fel de variate ca şi paleta stilistică. Găsim o nostalgie recurentă pentru virtuţile Americii rurale (fermecătoarea piesă de titlu). Dependenţii de droguri sunt deplânşi chiar la prima piesă de pe disc, Main Line Saloon, unde atmosfera de vodevil nu face decât să accentueze amărăciunea. That’s No Reason to Cry e un cântec de dragoste, ce evidenţiază afinităţile cu Neil Diamond.

Candy Man e o incursiune cutremurătoare în sufletul lui Oscar, un veteran de război infirm, ce şi-a investit agoniselile într-o prăvălie de dulciuri. Copii îl îndrăgeau, dar târgoveţii răi de gură îl porecliseră „the one arm candy man” şi „the cripple clown”. Oscar se răzbuna ascunzând fotografii pornografice în ambalajele bomboanelor.

Ajuns la puşcărie, bietul Oscar conchide: „I only did to some of you what you all did to me”. Trebuie să recunoşti că subiectul e inedit în cultura pop, surclasându-l chiar şi pe fetişistul Arnold Layne, plăsmuirea lui Syd Barrett. Orchestraţia e amplă şi sugestivă, cu armonii subtile de clavecin ce adaugă un colorit aparte.

Capodopera discului este însă Inmates of the Institution. Aceasta se referă din nou la veteranii de război şi la felul jalnic în care sunt trataţi de administraţia Statelor Unite, situaţie ce se perpetuează şi în prezent. Complexitatea compoziţiei, schimbările inspirate de tempo, măreţia orchestraţiei, patosul lui Ackles şi metaforele pline de miez ar trebui să impresioneze şi pietrele ce zac mute de milenii… În orice caz, măcar Kurt Weill ar fi mândru că în urma lui au răsărit asemenea artişti.

În perioada în care promova Subway to the Country, David Ackles a fost programat să cânte la The Troubador, în L.A., ca opening act pentru Elton John, pe atunci noua senzaţie exportată de Regatul Unit. Elton era încă de atunci un admirator fervent al lui Ackles şi a rămas siderat să afle că idolul său va performa în deschidere: I could not believe that I was on the same stage with someone like David Ackles who opened for me at the Troubadour. David Ackles was one of my heroes”.

După cum relata mai târziu Bernie Taupin, renumitul textier al lui Elton, David n-a manifestat nici un fel de invidie profesională şi a legat o frumoasă prietenie cu confraţii săi britanici. Prietenie ce s-a dovedit a fi şi una lucrativă, ca dovadă că Taupin i-a produs lui Ackles cel de al treilea album, American Gothic.

Pentru înregistrarea acestuia, David Ackles s-a mutat mai mult de jumătate de an în Anglia. Decizia lui poate părea ciudată, dat fiind că American Gothic se prezintă ca o radiografie ambiţioasă a societăţii americane, însă artistul îi mărturisea lui Taupin următoarele: „in order to get a perspective of your own country, you have to leave it”

Pentru aranjamentele orchestrale s-a lucrat cu Robert Kirby, bine cunoscut pentru colaborările cu Nick Drake pe splendidele LP-uri Five Leaves Left şi Bryter Layter. La înregistrări au participat membri ai London Symphony Orchestra şi ai corului Armatei Salvării. Ambiţiile manifestate pe Subway to the Country erau împinse iată şi mai departe.

Titlul American Gothic este preluat după o pictură celebră a lui Grant Wood, datând din 1930. Denumirea picturii respective a fost împrumutată mai târziu şi de Smashing Pumpkins pentru un EP al lor.

American Gothic, lansat în vara lui 1972, este încă o capodoperă a secolului XX. David Ackles lăsa în urmă veleităţile de menestrel şi devenea tot mai weillian şi mai coplandian, dacă nu chiar wagnerian pe alocuri.

Personajele din pictura menţionată prind viaţă în piesa de titlu, aflată în deschiderea albumului. Cei doi se înfăţişează ca fermierul Horace Jenkins şi soţia sa Molly. Ea se prostituează din cauza veniturilor insuficiente, iar el, mai bătrân şi mai fraier, se refugiază în reviste pornografice şi în alcool. „He trades the milk for booze/And Molly wants new shoes” sunt două versuri cheie.

Finalul te lasă puţin în cumpănă: „Sunday breakfast with the Jenkins/They break the bread and cannot speak/She reads the rustling of his paper/He reads the way her new shoes squeak/And pray God to survive another week/Ah, but are they happy/You’d be surprised between the bed and the booze and the shoes/They suffer least that suffer what they choose”.

La fel ca toate albumele lui Ackles, American Gothic oferă prilej de încântare după prilej de încântare. Nimic de umplutură. De astă dată materialul e şi mai cursiv, parcă avem de-a face cu un ciclu de tablouri. Voi menţiona iarăşi pe sărite câteva cântece, că trebuie totuşi să termin articolul cândva.

După deschiderea atât  de sumbră avem Love’s Enough, o altă baladă emoţionantă. Ceva mai încolo, Oh, California! ne aduce un moment pozitiv aproape singular în creaţia lui David, însă n-ai de unde ştii câtă ironie amară se ascunde şi acolo. Another Friday Night alternează între baladă nostalgică cu pian şi blues arzător cu orgă, evocând puţin atmosfera LP-ului de debut.

În Family Band autorul îşi exprimă ataşamentul faţă de valorile desconsiderate ale credinţei. Waiting for the Moving Van descrie într-un mod foarte mişcător acele sentimente cunoscute de toţi oamenii pe care destinul îi mută mereu de colo-colo. Blues for Billy Whitecloud este de fapt o repriză în stil ragtime despre un biet băştinaş indian ce eşuează în tentativa sa de adaptare la societatea modernă. Într-adevăr aici Ackles are ceva din falsul cinism al lui Randy Newman.

Albumul se încheie glorios cu Montana Song, un veritabil poem vocal-simfonic de 10 minute, ce deplânge dispariţia stilului de viaţă pastoral din America începuturilor în detrimentul unui urbanism copleşitor. Asemănările cu Aaron Copland sunt cât se poate de audibile, David însuşi recunoscând că a vrut să-şi creeze propriul Appalachian Spring.

Presa muzicală a explodat cu elogii la adresa American Gothic. Şi primele două albume au fost bine primite, însă de data asta condeierii nu mai conteneau cu superlativele. Spicuim: a milestone in pop and a study in excellence”a new direction in pop music”„the Sgt. Pepper of folk”, „an important artist whose work eludes categorisation”.

Însă publicul consumator nu prea s-a înghesuit să cumpere discul. American Gothic s-a situat doar pe un modest loc 167 la Billboard, fiind dealtfel singurul opus al lui Ackles ce a penetrat în vreun chart. Elektra i-a reziliat contractul, în deplin acord cu artistul, care nu vedea altă soluţie decât să încerce ceva diferit.

Oportunitatea s-a ivit imediat. Clive Davis, aflat pe atunci în staff-ul Columbia Records, era un mare admirator al lui Ackles şi când a auzit că omul e liber, i-a oferit imediat un contract. De aici nu avea să iasă decât un singur LP, Five & Dime (1973).

Acesta ni-l arată iarăşi pe David într-o mare formă, consecvent cu el însuşi. Melodiile sunt parcă ceva mai simple, mai directe, fără să piardă în profunzime. Aranjamentele orchestrale sunt prezente în continuare, fixând foarte bine peisajul sonor. Artistul vorbeşte cu precădere despre tranziţia de la o grupă de vârstă la alta, cu toate angoasele ce le inspiră.

Everybody Has a Story, din care am citat deja în lunga introducere, sună ca un fel de profesiune de credinţă. Surf’s Down e poate cel mai neobişnuit cântec al lui Ackles, o parodie a genului surf rock, ce relatează aventurile unui surfer trecut de prima tinereţe. Now when I pick up a girl I say as nice as I can,/’Wanna tandem?’ and she says, ‘You dirty old man.’/Surf’s down, surf’s down”. Interesant că pentru această piesă David i-a cedat postura de vocalist lui Dean Torrence de la Jan and Dean, poate cel mai prolific grup surf rock după Beach Boys.

Run Pony Run alunecă iar spre country, cu metafore înduioşătoare. Aberfan evocă un dezastru natural din satul galez eponim, într-o ambianţă sonoră funebră, ce aduce aminte de American Gothic. Mai notez şi două balade romantice, cu pianul în prim-plan, Photograph of You şi Such a Woman. 

Pâna ca Five & Dime să iasă pe piaţă, Clive Davis s-a cărat de la Columbia, iar Ackles a rămas fără nici un sprijin. Promovarea albumului a fost zero, iar acesta a putrezit prin rafturi. Cumplit de dezamăgit, flăcăul nostru a decis să-şi bage picioarele în ea industrie fonografică, aşa că Five & Dime a rămas pentru eternitate ultimul său disc.

Nu a abandonat şi muzica, ba chiar a continuat să facă un ban din asta. A scris câte ceva pentru filme de televiziune sau pentru scenă, iar în  anii ’80 a predat teatru muzical la Universitatea Southern California. A reuşit să compună şi un musical, Sister Aimee, pus în scenă la Los Angeles, în 1995, iar apoi şi la Chicago, în 2004. Au existat chiar şi nişte discuţii pentru imprimarea musical-ului, nematerializate nicicând.

În 1998 a acordat un interviu publicaţiei Ptolemaic Terrascope, în care îl descoperi pe artist altfel de cât poate să-ţi pară ascultându-i muzica. Ackles povesteşte cu umor şi detaşare despre întreaga lui biografie. Părea foarte împăcat cu viaţa lui actuală, fiindcă trăia aşa cum îi plăcea, aproape de natură, în afara lumii dezlănţuite. Amintea la un moment dat că a fost diagnosticat cu cancer în anul anterior, însă preciza „But I’m fine now”.

Viaţa asta muistă i-a tras-o crunt. Boala odioasă s-a întors repede şi Ackles a murit la mai puţin de un an după acel interviu. Jurnalistul Brian Mathieson, un mare fan al său, i-a scris un frumos necrolog în The Independent. Tot Mathieson a fost cel care i-a creat un fan site lui Ackles încă din 1996, aflat din fericire şi acum online.

Mult mai târziu, prin 2008, Elvis Costello şi Elton John l-au omagiat pe Ackles în emisiunea TV Spectacle: Elvis Costello With…. Cei doi au interpretat în duet Down River, cu pasiune şi pioşenie. Nu au atins ei frumuseţea şi tensiunea originalului, dar merită toate laudele pentru acest gest de restituire culturală. Că tot am început cu un citat, voi încheia la fel, apelând de această dată la spusele lui Elton John despre David Ackles: He’s one of the best America has to offer”.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s