William Ackerman

William AckermanMostră de înţelepciune:

„Ackerman nu are neapărat o tehnică strălucită, precum John Fahey sau Michael Hedges, dar are farmec şi expresivitate. Am vorbit deja despre pasiunea sa pentru Fahey sau Basho, artişti ce l-au influenţat cât se poate de evident, cu amendamentul că Ackerman a preferat să nu se aventureze pe tărâmurile mai sumbre în care navighează uneori predecesorii săi. La el totul e calm şi senin şi asta avea să constituie diferenţa esenţială dintre „american primitivism” şi „new age”.”


Naştere: 

  • George William B. Ackerman, 16 noiembrie 1949, Eßlingen, Rhineland-Palatinate, Germania

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Un bun muzicant şi chiar un şi mai bun antreprenor. Adică o combinaţie fericită, dar destul de rar întâlnită. Oricine face lucrurile bine pe mai multe planuri merită felicitări. Însă am spus că William Ackerman este „unul dintre pionierii genului new age”, ceea ce desigur determină oamenii fini să se strâmbe cu dispreţ. Poate că pe bună dreptate. Însă ca de obicei lucrurile sunt ceva mai nuanţate, cu întorsături de sens. 

Termenul de „new age music” a fost inventat de către retailerii de muzică înspre jumătatea anilor ’80, pentru a eticheta cumva o tendinţă artistică ce se manifesta tot mai intens. Este vorba despre un tip de muzică (în mare parte) instrumentală, fie acustică, fie electronică, caracterizată de o atmosferă calmă, contemplativă, destinată meditaţiei, relaxării etc. Bineînţeles că există şi un target destul de consistent pentru aşa ceva, oameni de vârstă mijlocie, care-şi descoperă profunzimea spirituală, practică yoga, mănâncă sănătos, fac excursii în natură & all that shit.

Detractorii genului sunt şi ei numeroşi, provenind atât din rândurile jurnaliştilor muzicali, cât şi din cele ale fanilor de muzică „serioasă”. În legătură cu subiectul se folosesc adesea expresii ironice gen „muzică de lift” sau „muzak”, ba chiar termenul new age a devenit o ironie în sine. Nu pot spune că acuzele n-ar fi justificate, fiindcă în sectorul „new age music” avem tone de sunete neglijabile, cu iz de kitsch şi şarlatanism.

Dar atenţie, generalizările sunt întotdeauna periculoase. Sunt destui muzicanţi asimilaţi curentului respectiv care chiar merită o soartă mai bună decât acea de background sonor pentru yoghinii wannabe din Occident. William Ackerman şi tovarăşii lui de la Windham Hill sunt chiar nişte exemple foarte bune în acest sens.

Pe lângă toate cele menţionate, mulţi dintre practicanţii genului în cauză resping categoric termenul „new age music”. Unul dintre principalele motive invocate este, ai ghicit, asimilarea eronată cu mişcarea spirituală New Age. Muzicanţii new age se declară cel mai adesea neînregimentaţi spiritual, doar o mică parte dintre ei numărându-se printre adepţii mişcării omonime. 

Will Ackerman  a fost unul dintre primii şi cei mai vehemenţi contestatari ai acestui tag comercial. Gentilul şi seninul chitarist se arăta foarte periculos într-un interviu din L.A. Times: „if I catch the guy who coined the term I’ll nail his forehead to the wall”.

După ani buni a devenit ceva mai relaxat în faţa faptului împlinit. Dacă nimeni n-a găsit o denumire mai adecvată pentru muzica lui şi a confraţilor, ce să facă băiatul, s-a împăcat cu new age-ul. Pe la finalul secolului trecut deja recunoştea: „Time tempers everything and I feel much less reactionary than I did at that time. (…) Would I like to win the Grammy for my new record in any genre including New Age. You bet I would!”.

Povestea devenirii amicului Will e foarte interesantă încă de la naştere. Deşi acum e american sadea, băiatul a venit pe lume în Germania de Vest, la câţiva ani după sfârşitul WWII. Se pare că micuţul avea o situaţie nasoală, căci a fost adoptat de o familie americană din Palo Alto, California, unde a crescut şi s-a format.

Ajuns un tânăr flăcău blond, cârlionţat, bine făcut, Will a deprins mai multe pasiuni: chitara acustică, dulgheritul şi surf-ul. Probabil că preocupările sale multiple l-au ferit să ajungă un hippiot drogalău, lucru foarte la modă atunci. A mers la Stanford University, dar nu prea i-au plăcut studiile înalte, aşa că şi-a băgat picioarele şi şi-a făcut o firmă de dulgherie, zisă Windham Hill Builders. Windham Hill este un loc din statul Vermont (nord-estul US), unde dulgherul nostru îşi petrecuse nişte vacanţe din copilărie.

În tot timpul ăsta, junele Will cânta la chitară, însă o făcea mai mult în cadru informal, pentru prieteni. Nu vocaliza în nici un fel, deci nu era tipul de cantautor omniprezent în epocă. Preferinţele sale înclinau spre aşa numitul folk progresiv, gen cu precădere instrumental, caracterizat de o abordare inovatoare a muzicii folk tradiţionale.

Ackerman îi admira îndeosebi pe minunaţii chitarişti John Fahey, Robbie Basho şi Leo Kottke, exponenţii aşa numitului primitivism american, o varietate a folk-ului progresiv. Ascultându-i pe aceştia a deprins dragostea pentru fingerpicking şi predilecţia pentru acordaje neconvenţionale.

După toate aparenţele, Ackerman nu era străin nici de folk-ul baroc britanic, cultivat de redutabilii Bert Jansch şi John Renbourn. În afară de folk, artistul nostru amator mai era fascinat şi de proto-minimalismul lui Erik Satie, fapt ce transpare de asemenea din creaţia sa. 

Chiar dacă nu lua prea în serios perspectiva unei cariere muzicale, pe la jumătatea anilor ’70 recitalurile informale despre care vorbeam ajunseseră să strângă destui omuleţi în jurul lui Will. Ca dovadă că s-au găsit 60 de suflete ce au pus mână de la mână câte cinci dolari, cu scopul ca favoritul lor să aibă un buget de trei sutare, necesar pentru înregistrarea primului album. Iată un exemplu timpuriu de crowdfounding.

În 1976 blondul chitarist avea în braţe discul mult aşteptat, numit The Search for the Turtle’s Navel. Iniţial n-a fost vorba despre nici un fel de label, vinilul fiind scos de Ackerman pe barba lui, într-un tiraj limitat, destinat în principal susţinătorilor săi financiari. Solicitările s-au situat mult peste aşteptările protagonistului, deşi metoda principala de promovare a fost „viva voce”.

Toate întâmplările l-au pus pe gânduri pe întreprinzătorul artist, care s-a gândit că ar fi bine să-şi facă o casă de discuri, cât de mică. I-a zis Windham Hill Records, fără să-şi închipuie încă ce amploare o să capete treaba. Iniţial o masă de scris din locuinţa soţilor Ackerman servea drept birou al companiei, iar garajul familiei era utilizat pe post de depozit. Neavând buget pentru publicitate, Will şi nevastă-sa au folosit metoda marketing-ului direct, întreţinând relaţiile cu fanii prin poştă sau prin telefon. Ce greu trebuie să fi fost fără net…

Cel dîntâi material de la Windham Hill a fost reeditarea debutului chitaristului, după care acesta a realizat un al doilea disc, It Takes a Year (1977). Din ’78 a început să se ocupe şi de alţi omuleţi, precum vărului său Alex de Grassi (de asemenea chitarist) sau Robbie Basho, idolul tinereţii.

La începutul anilor ’80 a racolat două viitoare superstaruri ale genului: George Winston (pianist) şi răposatul Michael Hedges (unul dintre cei mai grozavi indivizi ce au pus mâna vreodată pe o chitară acustică). Deja Windham Hill începea să devină un reper în industrie. După cei menţionaţi, alţi artişti însemnaţi s-au alăturat şi ei găştii lui Ackerman: Mark Isham, Liz Story, Darol Anger, Michael Manring, grupurile Shadowfax, Montreux, Nightnoise.

Windham Hill şi-a extins aria de acţiune cu subsidiare specializate pe jazz (unde pe lângă Tuck & Patti, Turtle Island String Quartet, Andy Narell, s-au produs şi foştii ECM-işti Paul McCandless şi David Torn) sau pe folk (High Street Records, cu nume ca John Gorka, Cliff Eberhardt sau Patty Larkin în custodie).

Axat pe un crez estetic unitar, de la sound-ul albumelor până la grafica coperţilor, Windham Hill a devenit un model de succes printre label-urile independente. Ackerman a contribuit masiv la toată povestea asta, ca mahăr absolut al companiei, ca producător muzical al majorităţii discurilor şi nu în ultimul rând ca recording artist.

A muncit omul, dar a şi făcut ceva bani, devenind multi-milionar în dolari. Nu au existat albume care să explodeze în chart-urile Billboard, dar mulţumită consecvenţei sale Windham Hill şi-a creat un public devotat, interesat de fiecare apariţie discografică. După un tur de forţă de un deceniu şi jumătate,

Ackerman s-a simţit cam obosit şi în 1992 a vândut definitiv label-ul concernului BMG. Ulterior s-a retras la proprietatea sa din munţi, situată aproape de Windham Hill-ul copilăriei. Acolo şi-a făcut un studio profesional, unde continuă să producă muzica preferată.

Acum că ştii care este traseul antreprenorial al lui William Ackerman, să vedem şi ce-i cu opera lui muzicală. The Search for the Turtle’s Navel (redenumit ulterior In the Search of the Turtle’s Navel) fixează deja reperele creaţiei chitaristului din Palo Alto. Este un disc exclusiv solo, alcătuit din melodii delicate, ce descriu o atmosferă pastorală, în culori calde şi luminoase. Se simt clar influenţele din folk, bluegrass sau chiar şi de blues, la una dintre piesele mai scurte. 

Ackerman nu are neapărat o tehnică strălucită, precum John Fahey sau Michael Hedges, dar are farmec şi expresivitate. Am vorbit deja despre pasiunea sa pentru Fahey sau Basho, artişti ce l-au influenţat cât se poate de evident, cu amendamentul că Ackerman a preferat să nu se aventureze pe tărâmurile mai sumbre în care navighează uneori predecesorii săi. La el totul e calm şi senin şi asta avea să constituie diferenţa esenţială dintre „american primitivism” şi „new age”.

It Takes a Year perfecţionează metoda de pe Turtle’s Navel, reprezentând un bine venit pas înainte din punct de vedere calitativ. Albumul conţine câteva dintre piesele de rezistenţă din repertoriul lui Ackerman, cum sunt romantica The Bricklayer’s Beautiful Daughter sau elegiaca The Impending Death of the Virgin Spirit. Avem şi un delicios moment în spirit bluegrass, The Townshend Shuffle. 

Al treilea album, Childhood and Memory (1979), este considerat de mulţi drept cel mai reuşit din cariera chitaristului. Nu sunt mari transformări stilistice faţă de realizările precedente, dar Ackerman progresase sensibil atât în calitate de compozitor, cât şi de producător.

Anne’s Song este o dedicaţie pentru nevăsta-sa (de care a divorţat înainte să vândă Windham Hill) şi sună pe cât de romanţios te-ai aştepta. Pentru prima oară se aude şi altceva decât chitara lui Ackerman, adică un flaut. Remarc încă o repriză vioaie de bluegrass, numită Seattle, din păcate cam ultima din discografia artistului, care după aceea a renunţat inexplicabil la fazele upbeat.

Dornic să îmbunătăţească performanţele studioului său, Ackerman a achiziţionat un echipament de înregistrare digital, pe atunci ultimul răcnet în materie de tehnologie. Era mare lucru pentru un label independent. Băiatul şi-a probat jucăria pe albumul Passage (1981), alcătuit doar pe jumătate din piese noi, celelalte fiind reînregistrări ale unor cântece de pe LP-urile anterioare.

Acestea din urmă diferă faţă de versiunile originale nu doar datorită tehnologiei digitale, ci şi pentru că sunt interpretate în duo cu diverşi alţi instrumentişti. Pe semne că amicul Will se plictisise să tot cânte de unul singur. Rezultatul inovaţiilor este cât se poate de agreabil, Passage fiind un alt „must have” pentru fanii genului.

Past Light (1983) este iarăşi foarte simpatic, cu Ackerman explorând sonorităţi noi pentru chitara sa. De această dată fiecare piesă este cântată împreună cu alţi oameni, în formule de duo sau de trio, aşa cum s-a întamplat de obicei de atunci încolo. Mai mult chiar, pentru Garden chitaristul s-a bucurat de o contribuţie din partea Kronos Quartet, discretă, dar de mare prestigiu.

În rest îţi sare în urechi conlucrarea cu bass-ul fretless al lui Michael Manring sau summit-ul cu Michael Hedges de la ultimul track, Night Slip. Synopsis are un sound surprinzător, aproape experimental, cu chitara procesată subtil a lui Ackerman, interacţionând cu Mark Isham (synth) şi cu răposatul Chuck Greenberg (lyricon).

Din ce în ce mai surmenat, omul nostru s-a întors cu un alt album abia după trei ani. Conferring with the Moon încearcă din răsputeri să sugereze liniştea nocturnă. E parcă mai siropos, însă nu cade în păcatul muzicii new age, e suficient de variat ca să fie ascultabil. A urmat Imaginary Roads (1988), ce ni-l arată pe Ackerman destul de plafonat.

Ca un înţelept ce e, Will a mai luat o pauză de patru ani. Albumul de revenire a fost intitulat sugestiv The Opening of Doors. Ackerman avea iarăşi chef să experimenteze chestii noi, aşa că i-a adus în studio pe Paul McCandless de la Oregon şi pe Buckethead, unul dintre cei mai bizari chitarişti de rock ever (îi zice Buckethead fiindcă apare mereu cu o găleată în cap).

Dacă primul personaj s-a încadrat în mod previzibil în peisaj, despre Buckethead probabil că multă lume s-a întrebat ce dracu’ caută acolo. Ei bine, intervine în mod halucinant la două piese, A Movie Of A Placid Lake An A Moonless Night In September şi The Inexorable Drift of Tectonic Plates, contribuind din plin la crearea unei atmosfere reverberante.

După ce a vândut Windham Hill, Ackerman s-a retras iarăşi pentru o bucată de timp, fiind nevoit să se refacă inclusiv după divorţul menţionat. Fanii au primit o veste bună abia în 1998, când chitaristul a scos în sfârşit un nou album, Sound of Wind Driven Rain. Nu diferă foarte mult faţă de ceea ce făcea după jumătatea anilor ’80, dar merge. Mai ales că e binecuvântat din nou de prezenţele unora ca Paul McCandless sau Michael Manring. Mişto noua versiune Hawk Circle, un cântec aflat în original pe LP-ul Passage, extins de data asta la peste nouă minute, cu un adaos de culoare datorat vocii ugandezului Samite.

Poate tocmai încurajat de acest experiment cu Samite, William Ackerman s-a decis să vină cu o mare supriză în 2001. Hearing Voices este primul său album ce are în prim plan vocea umană, până atunci o mare trufanda în discografia sa. Nu s-a apucat el să cânte la bătrâneţe, a preferat să adune nişte oameni talentaţi ca să facă asta. Astfel auzim nişte cântăreţi de folk obscuri (Happy Rhodes, Noah Chase, Heather Rankin), o tanti din India (Jaya Lakshmi) şi pe acelaşi Samite. Fiecare foarte fain în felul lui, meritând o notorietate mai mare. Pentru Ackerman ideea a fost de-a dreptul revigorantă, l-a scos măcar temporar din acea rutină în care intră la un moment dat cariera fiecărui artist.

Următoarea mişcare a fost cam regresivă în esenţa ei. Returning conţine numai reînregistrări ale unor compoziţii mai vechi, datate între 1970 şi 1998. S-a gândit omul că acum la bătrâneţe le cântă mai bine. Posibil să nu se fi înşelat. Nu e ca la rock’n’roll, căruia îi stă mai bine doar cu energia şi inconştienţa tinereţii. E o muzică în care maturitatea şi echilibrul sunt întotdeauna condiţii necesare, indiferent de vârsta artistului. Mai mult ca sigur că Will stătea mai bine la capitolul ăsta la 55 de ani decât la 25. Albumul a fost imprimat exclusiv solo, exact ca în vremurile de început.

Până la urmă mutarea s-a dovedit a fi inspirată, pentru că Returning i-a adus chitaristului primul Grammy din carieră, după ce mai fusese nominalizat de două ori, pentru Sound of Wind Driven Rain şi respectiv Hearing Voices. Ce să zic, îl merita băiatul după atâta amar de vreme.

De atunci a mai scos două albume, Meditations (2008) şi New England Roads (2010). Ambele conţin doar parţial compoziţii noi, Ackerman insistând cu trucul reînregistrărilor. Dacă eşti fan dedicat pot fi nişte bucurii şi albumele ăstea, dar dacă vrei ceva mai provocator mai bine mergi înapoi spre perioada timpurie a artistului sau la opusuri ca The Opening of Doors sau Hearing Voices.

Probabil că mulţi amici de-ai mei sunt surprinşi, dar mie îmi place Will Ackerman. Îmi place în general Windham Hill în perioada lui pre-corporate, mai ales Michael Hedges, Tuck & Patti, George Winston, Ackerman venind undeva după ăştia pe lista preferinţelor. Chiar nu-i deloc muzică de lift, merită toată concentrarea unei audiţii. 

Publicaţiile pop pretenţioase îi ignoră pe omuleţii ăştia. Trebuie să ai un suflet zbuciumat, să fii sumbru şi melancolic, ca să ai recenzii pentru lumea bună. Mie îmi plac la nebunie Neil Young, Nick Drake, Joy Division, The Cure, Radiohead, însă uneori vreau şi altceva. Poate că rădăcinile mele rurale îşi spun cuvântul. Nu are Tărlungeniul grandoarea şi misterul peisajelor americane, dar Will Ackerman mă trimite cu gândul acasă.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „William Ackerman

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s