Acid Mothers Temple

Acid Mothers Temple

Mostră de înţelepciune:

“Când se pun pe gălăgie, micuţii hippioţi japonezi sunt nişte veritabili monştri sonori. Chitările sunt turate “up to 22″, de îţi curge sânge din ureche. Efectele apocaliptice de sintetizator analog le fac o concurenţă acerbă, iar groove-ul atroce susţinut de secţia ritmică întregeşte pe deplin haosul şi demenţa.

În compensaţie AMT au şi reprize de o acalmie de-a dreptul morbidă, la limita dintre abandonul contemplativ şi amorţeala generală, dominată de sunete repetitive în manieră “drone”. Adesea trecerea de la gălăgie la acalmie (sau invers) se face fără nici un fel de prevenire, ceea ce poate constitui un şoc pentru auditorul ocazional, neaclimatizat cu avatarurile psihedeliei şi ale avantgardei.”


Locul de origine:

  • Osaka, Kansai, Japonia

Perioada de activitate:

  • 1995-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Nişte japonezi mici-mici şi tripaţi-tripaţi, ce transmit mesaje vibrante spre nemărginirea spaţiului cosmic, folosindu-se cu predilecţie de chitări, synth-uri şi tobe. Nu ştiu să spun acum ce feedback primesc ei din partea entităţilor Cosmosului. În schimb, după toate aparenţele, micuţii şi tripaţii japonezi se fac auziţi în mai multe colţuri ale planetei noastre rotunde, unde se găsesc diverşi omuleţi ce rezonează din plin cu profunzimile mesajului lor spiritual.

Tot ce am scris până acum, plus fotografia, te bagă într-o ceaţă densă şi te întrebi ce bullshit e ăsta. Te uiţi la ei şi îţi vine să le zici „cult religios”, „sectă” sau pur şi simplu „drogalăi”, fără să te mustre conştiinţa că ai exprimat un „răutăcism”, cum ar zice idolul meu Gică Hagi (pe bune, îi mulţumesc că a contribuit la frumuseţea copilăriei mele).

Voi încerca să lămuresc cum stau lucrurile cu Acid Mothers Temple în realitate, folosindu-mă şi de mărturiile împricinaţilor. Este clar încă din start că vorbim despre o realitate paralelă faţă de cea pe care o cunoaştem noi restul. Paralelă, dar nu imposibilă…

Liderul grupării, Kawabata Makoto, s-a născut în 1965 în Osaka, într-o familie niponă cât se poate de obişnuită, zice el. Fascinat în egală măsură de rock, muzica de avantgardă şi muzica clasică indiană, micuţul Kawabata a început să cânte ciudăţenii psihedelice încă din 1978, adică de la vârsta de 13 ani. Mi-e să nu fie vreo „barbă” în stil Aphex Twin, care făcea şi ăla muzici ambientale la el în Cornwall pe la aceiaşi vârstă fragedă.

Cert e că băiatul a devenit ceva mai cunoscut în underground-ul japonez abia din anii ’90, când s-a înhăitat cu basistul şi vocalistul Nanjo Asahito (High Rise) în mai multe proiecte experimentale, cum ar fi Toho Sara, Musica Transonic, Mainliner şi alte câteva.

În anul de graţie 1995 i-a venit ideea să adune laolaltă diverşi tovarăşi muzicanţi, dar şi alte neamuri de boemi (artiști, dansatori, fermieri etc.). Astfel a luat naştere Acid Mothers Temple, o comunitate fără reguli şi fără constrângeri, ghidată doar de dictonul „Do Whatever You Want, Don’t Do Whatever You Don’t Want!!”. AMT a fost descrisă ca o „comunitate hippie”, dar pentru mai multă acurateţe aş preciza că japonezii sunt de fapt nişte „post-hippioţi”, apropiaţi în cuget şi simţiri de alde Gong sau de nemţălăii Amon Düül.

Conform afirmaţiilor lui Kawabata, iniţial nu s-a dorit constituirea unui ansamblu muzical de sine stătător, AMT având mai de grabă caracterul unui workshop de improvizaţie. Impactul albumului Acid Mothers Temple & the Melting Paraiso U.F.O., scos în 1997, a determinat închegarea unui nucleu stabil de muzicanţi ce de atunci acţionează în mod constant sub această denumire.

Discografia tumultousului ansamblu este de-a dreptul răvăşitoare. Din ’97 până acum s-au tot adunat discuri peste discuri, uneori ieşind şi câte 4-5 într-un an, astfel că fanii japonezilor au din plin pe ce să tripeze. Fecunditatea se explică foarte uşor, muzica AMT fiind axată aproape exclusiv pe improvizaţie.

Ca să-ţi faci o idee asupra audienţei pe care o au eroii noştri spaţiali în underground-ul planetar, menţionez că albumele lor au fost editate în bună măsură de label-uri independente din US şi UK, dar şi din Franţa, Canada, Polonia, Finlanda, Brazilia sau din ţara natală.

Dacă te întrebi cine dracu’ le cumpără atâtea discuri, că doar drogurile-s scumpe, să ştii că mare parte dintre titlurile AMT sunt scoase în tiraje limitate sau cumplit de limitate. Astfel s-a creat chiar o adevărată febră printre colecţionarii maniaci, care încă există şi nu se dau bătuţi.

De la bun început, pe lângă Melting Paraiso U.F.O., membri comunităţii s-au anturat într-o mulţime de alte combinaţi, unele anterioare constituirii acesteia, altele zămislite la sânul Mamei Acida (par example Tsurubami, Zoffy, Seikazoku, Floating Flower, Uchu, Nishinihon, Pardons, Kawabata Makoto & the Mothers Of Invasion, Dare Devil Band, Rebel Powers).

Prin 2005, Mama Acida a cunoscut apogeul fertilităţii, din trupul său abundent desprinzându-se o întreagă pleiadă de sateliţi naturali: Acid Mothers Temple & the Cosmic Inferno, Acid Mothers GongAcid Mothers Temple SWR, Acid Mothers Afrirampo, AcidMothersGuruGuru. Dintre toţi, Cosmic Inferno s-a dovedit a fi cel mai trainic, devenind practic un soi de „alter ego” al Melting Paraiso U.F.O.. Restul sunt colaborări efemere, dar de mare prestigiu în lumea psihedelismului. 

Am trecut în revistă cele mai importante dintre permutările şi combinările ce împreună constituie incomensurabilul univers Acid Mothers. Să adaug câte ceva şi despre camarazii ce-l sprijină pe Speed Guru Kawabata în amplul său demers muzical, psihotropic şi interplanetar.

Cel mai constant dintre toţi aceştia este Higashi Hiroshi (synth, chitară), atestat încă din 1995. Îl regăsim în cea mai mare parte dintre proiectele de sub umbrela Acid Mothers. Tsuyama Atsushi (bass, chitară, voce) s-a integrat în nucleul de bază al Melting Paraiso U.F.O. din 1999 şi acolo a rămas până astăzi. Cotton Casino (synth, voce) este alias-ul unei fătuci ce a jucat un rol determinant în definirea identităţii AMT. A făcut parte din comunitate între 1995 şi 2004, după care s-a retras, fără să mai revină decât temporar, în 2011.

Baterişti s-au perindat o grămadă, cei mai prolifici fiind Koizumi Hajime (aproximativ în acelaşi interval ca şi Cotton Casino) şi Shimura Koji (aflat în Cosmic Inferno din 2005 şi în Melting Paraiso U.F.O. din 2006). Închei enumerarea cu Tabata Mitsuru, cooptat în 2005 în formula Cosmic Inferno, ca basist şi vocalist, pentru ca din 2011 să se alăture şi în Melting Paraiso U.F.O., ca şi chitarist.

Am zis că muzica AMT se bazează covârşitor pe improvizaţie. Există teme identificabile, dar nu prea se întâlnesc structuri convenţionale de cântec. Piesele japonezilor sunt de fapt jam-uri prelungite uneori chiar şi peste 60 de minute, pe parcursul cărora ferocii instrumentişti tripează din greu spre tărâmuri foarte îndepărtate de realitatea cotidiană.

O altă caracteristică definitorie pentru estetica grupului este dihotomia abisală „loud/quiet”. Când se pun pe gălăgie, micuţii hippioţi japonezi sunt nişte veritabili monştri sonori. Chitările sunt turate „up to 22”, de îţi curge sânge din ureche. Efectele apocaliptice de sintetizator analog le fac o concurenţă acerbă, iar groove-ul atroce susţinut de secţia ritmică întregeşte pe deplin haosul şi demenţa.

În compensaţie AMT au şi reprize de o acalmie de-a dreptul morbidă, la limita dintre abandonul contemplativ şi amorţeala generală, dominată de sunete repetitive în manieră „drone”. Adesea trecerea de la gălăgie la acalmie (sau invers) se face fără nici un fel de prevenire, ceea ce poate constitui un şoc pentru auditorul ocazional, neaclimatizat cu avatarurile psihedeliei şi ale avantgardei. Desigur există şi variaţii ale schemelor sonice descrise, spre exemplu faze „loud” dar „slow burning”, însă per ansamblu această alternanţă de zgomot şi contemplaţie rămâne o trăsătură de bază a creaţiei templierilor.

Muzica AMT este în mare majoritate instrumentală. Există şi părţi vocale, care pot fi descrise cel mai frecvent ca „incantaţii”, dacă nu cumva avem de-a face cu gemete, suspine, mormăieli, şoapte, ţipete, strigăte. Nu prea se cântă în sensul propriu al expresiei. Ar cam da ca nuca în perete.

În ceea ce priveşte influenţele, acestea sunt uşor identificabile de către orice expert rock wannabe. Kawabata & co. sunt cât se poate de transparenţi când e vorba despre aşa ceva. În general găsim referinţe din mai tot ce înseamnă rock psihedelic, progresiv, experimental. După părerea mea, AMT sunt cel mai aproape ca estetică, mesaj, atitudine de marea familie Gong. Faptul e probat şi de colaborările strânse dintre cele două clanuri, colaborări despre care voi vorbi ceva mai încolo.

Mie sound-ul AMT mi se pare relativ similar şi cu Hawkwind, prin densitatea chitaristică şi mai ales prin omniprezenţa oscilatoarelor de sunet. Krautrock-ul şi-a pus de asemenea o amprentă grea asupra micuţilor japonezi, incluzând aici obsedantele ritmuri motorik. Pink Floyd-ul, cu precădere cel din „era Syd Barrett”, n-avea cum să nu lase urme.

Templierii au de asemenea sensibilităţi şi pentru Frisco sound (gen Grateful Dead, Jefferson Airplane), pentru freak folk-ul celor de la Incredible String Band, ca şi pentru mulţi alţi monştri sacri ai experimentalismului rock (King Crimson, Frank Zappa, Captain Beefheart etc.). Nu se feresc nici de proto-punk şi proto-metal, AMT fiind de fapt nişte entuziaşti ai rock’n’roll-ului în general. Dealtfel Speed Guru Kawabata a şi declarat: „Rock itself is our way of life. We believe in rock’s fantasy, its power and energy.”

Multe dintre denumirile de albume, cântece sau chiar proiecte conţin aluzii la marii clasici ai muzicii rock, pigmentate adesea cu o doză subtilă de umor. Între alţii sunt parafrazaţi Jimi Hendrix (Electric Heavyland, Are We Experimental?), Frank Zappa (Absolutely Freak Out, Mothers of Invasion, Just Another Band From the Cosmic Inferno), Pink Floyd (Acid Heart Mother, Dark Side of the Black Moon), Jethro Tull (Minstrel in the Galaxy), King Crimson şi Black Sabbath deopotrivă (Starless and Bible Black Sabbath), ba chiar şi Miles Davis (Son of a Bitches Brew).

Însă profilul estetic al grupului n-ar fi complet fără acel filon japonez. Se ştie că scena underground niponă are o predilecţie sălbatică spre noise. Deja de decenii, trupe ca Ruins, Boredoms, High Rise, Melt-Banana se manifestă la un volum paroxistic, ceea ce nu le-a împiedicat să-şi găsească adepţi în lumea largă. Alde AMT nu s-au lăsat nici ei mai prejos, aducând propriul lor prinos de decibeli delirului noise rock nipon.

Aria influenţelor AMT nu se limitează doar la idiomul rock. Stockhausen, LaMonte Young sau Terry Riley nu le sunt deloc străini japonezilor noştri mici şi receptivi. Acelaşi Kawabata mărturisea despre idealul tinereţii sale: At the time I dreamt of how cool it would be to find a record that combined hard rock like Deep Purple with the electronic music of Stockhausen.”

În mod firesc, eroii noştri sunt familiarizaţi şi cu conceptele de free jazz sau free improvisation. Dată fiind vocaţia spre universalitate a clanului AMT, nu ne miră deloc nici asimilarea unor tradiţii muzicale ancenstrale din Occident (mai exact cea a trubadurilor occitani) sau din Orient (mai ales din India şi din Tibet). 

Băieţii ăştia sunt înainte de orice nişte ascultători înfocaţi ai muzicii altora. Abia după aceea pun ei mâna pe instrumente şi crează propria lor muzică, impulsionaţi de ecourile multiplelor audiţii anterioareCa să concluzionez acest vast subcapitol referitor la influenţele atât de evidente din muzica AMT, apelez iarăşi la spusele lui Speed Guru, dintr-un interviu apărut pe site-ul Pitchfork în 2002. Omul explică practic natura întregii scene nipone de rock experimental:

„Most Japanese musicians have spent their lifetimes as amazingly heavy listeners, listening to and absorbing every kind of different music. Japanese listeners have ignored the social, cultural and historical background behind the music– for us, this music is just a kind of data, imported from abroad. So we have listened randomly, following our own interests, and we’ve all constructed our own narratives around what we’ve heard. All this compacted and stored data suddenly overflows and we begin to make our own music.”

Orice cârcotaş m-ar lua acum la rost. „Ce muzică zici coae? Ce audiţii? Ce influenţe? N-auzi ce „cântă” ăştia? Nu vezi ce mecle au? Sunt megaultrasparţi. Numa’ drogangeală au în cap.” Adevărul e că dacă asculţi oleacă muzica lor şi mai pui la socoteală şi întreaga imagerie AMT nu prea îţi vine să-l contrazici pe presupusul cârcotaş.

Pe site-ul oficial al comunităţii, la secţiunea FAQ, Kawabata abordează şi această chestiune arzătoare. Recunoaşte că, împins de curiozitate, s-a drogat cu toate cele, de era s-o şi mierlească de câteva ori. Dar în cele din urmă a renunţat definitiv la asemenea practici: 

„My conclusions were that drugs can show many different worlds, but they are nothing more than a guide. Now, we are able to reach those various worlds very easily without using drugs. And we have also been able to reach the next stage – a stage I believe it is impossible to arrive at through using the power of drugs. I neither disown nor endorse the use of drugs, but for me personally, I don’t need them anymore.”

Până aflăm cum o ard comunarzii în cercul lor post-hippiot, tre’ să-i dăm crezare lui Kawabata, care motivează destul de convingător decizia renunţării la droguri. Pe de altă parte cred că cine bagă psihedelice intens pentru o perioadă, fie ea şi scurtă, rămâne tripat pentru tot restul vieţii. Că altfel fenomenul AMT nu se explică nicicum.

Ca părere personală, muzica japonezilor e clar mai interesantă în perioada timpurie. Cu cât înaintezi în timp prin colosala lor discografie, impresia mea e că Speed Guru şi discipolii se învârt din ce în ce mai bezmetic în jurul cozii. Nu că ar da-o grav în bălării, dar nu pot scăpa nici ei de păcatul redundanţei.

De fapt asta se întâmplă multor artişti longevivi şi fecunzi. Prospeţimea şi ingenuitatea primelor creaţii pălesc tot mai mult în fazele ulterioare ale carierei, până lasă definitiv locul rutinei. N-aş zice că AMT par a fi rutinaţi, ba chiar îşi conservă bine pasiunea şi entuziasmul, dar jam-urile lor dezlănţuite au inevatibil tot mai puţine lucruri noi de oferit.

Pe de altă parte, dacă eşti fan devotat nu poţi să nu te bucuri că preferaţi tăi continuă să scoată discuri. Referitor la abundenţa discografiei clanului psihedelic din Osaka, „louredine”, un user de pe site-ul RateYourMusic, face o afirmaţie cât se poate de concludentă:

„On the other hand, the majority of the albums do have some value as an arte factum or as a gadget, so in a way it’s always nice to treat yourself with an Acid Mothers Temple album…”.

Desigur, n-am să mă apuc acum să comentez toate albumele, că voi termina la paştele cailor. Voi menţiona câte ceva despre alea care m-au captivat.

Debutul, intitulat Acid Mothers Temple & the Melting Paraiso U.F.O., nu e neapărat o capodoperă a psihedelismului, dar are un farmec crud şi sălbatic, plus că trasează în linii mari direcţia estetică a grupului. Discul a fost nominalizat de influenta revistă The Wire pe lista celor mai bune 50 de albume ale anului 1997, fapt ce a atras semnificativ atenţia asupra psihedelicilor de la Soare Răsare.

De precizat că materialul constă dintr-un singur track, în cuprinsul căruia se disting mai multe secvenţe. Speed Guru e un omagiu adus marelui conducător într-o manieră krautrock delirantă. Pink Lady Lemonade, aici în formă embrionară, a devenit o temă recurentă în concertele formaţiei, dar şi pe albumele de studio. E o evocare a spaţialităţii creaţiei floyd-iene timpurii, cu trimitere spre Syd Barrett şi cântecul lui solo Baby Lemonade. Variantele ulterioare Pink Lady Lemonade depăşesc o oră ca durată şi exprimă pe deplin graţia şi strălucirea post-hippioţilor japonezi. 

Al doilea album, Pataphisical Freak Out MU!! (1999), e deja mai elaborat, mai închegat, mai rafinat. Îmi place mai ales track-ul final, Blue Velvet Blues, un blues enorm şi mostruos. Pataphisical Freak Out MU!! i-a pus definitiv pe AMT pe hartă, fiind ales drept albumul lunii de Julian Cope, expertul mondial no. 1 în muzică psihedelică.

Însă cel mai tare disc din vasta creaţie a japonezilor rămâne La Nòvia (2000), o improvizaţie euforică pe o veche temă folclorică occitană. Publicat iniţial pe vinil, La Nòvia a fost scos pe CD cu două track-uri suplimentare care nu-s la acelaşi nivel cu piesa titulară. Bon Voyage au LSD e bizară rău, cum dracu’ să fie altfel… 

Din aceiaşi epocă binecuvântată mai menţionez Wild Gals A Go-Go (1999) – soundtrack-ul unui presupus film porno rusesc, Troubadours From Another Heavenly World  (2000) – în care micuţii japonezi ne înfăţişează în toată splendoarea latura lor contemplativă, In C (2001) – bazat pe o prelucrare în spirit krautrock a capodoperei minimaliste eponime a lui Terry Riley.

Apoi din noianul apariţiilor discografice ulterioare mai adaug Mantra of Love (2004) – cu Cotton Casino în mare vervă înainte de plecarea ei din sânul familiei, Crystal Rainbow Pyramid Under the Stars (2007) – ce a beneficiat evident de o producţie mai şlefuită comparativ cu maniera lo-fi specifică pentru AMT, Pink Lady Lemonade: You’re From Inner Space (2011) – varianta definitivă a temei Pink Lady Lemonade. 

Acid Mothers Temple & the Cosmic Inferno a deversat pe piaţă cinci albume încă din 2005, anul naşterii formaţiei. Pe lângă Kawabata şi Higashi, din componenţa Cosmic Inferno face parte un alt veteran al underground-ului japonez, Tabata Mitsuru, în timp ce ritmurile sunt propulsate de un tandem de baterişti, alcătuit iniţial din Shimura Koji şi Okano Futoshi (ultimul a fost înlocuit apoi de Pika de la Afrirampo). 

Sound-ul trupei e un fel de Gong meets Black Sabbath, intens şi feroce, cu distors cât încape, piesele având acelaşi caracter de jam-uri extinse. Ulterior Cosmic Inferno au încercat să-şi mai nuanţeze discursul sonor, creând inclusiv propria versiune Pink Lady Lemonade, subintitulată You’re From Outer Space (2008). Cel mai recent album, Doobie Wonderland (2014) surprinde prin referirile la Earth, Wind & Fire şi Doobie Brothers (cu marele lor hit Long Train Runnin’). 

Acid Mothers Temple SWR e un power trio ce-i reuneşte pe Kawabata, Tsuyama şi formidabilul baterist Tatsuya Yoshida (de la Ruins). Dacă nu ştiai, SWR înseamnă „Stones, Women & Records”, pasiunile de o viaţă ale membrilor grupului. SWR sunt descrişi astfel pe site-ul oficial: „their crushingly acute freakout sound will pulverize the world’s legions of wannabe psych groups.” 

Într-adevăr, băieţii sunt nişte barosani. Au un pic din spiritul P-funk, iar Tatsuya imprimă un groove de jazz bine venit în context. Tentele de jazz sunt şi mai pronunţate pe cele două discuri live ale formaţiei, mulţumită şi apariţiei ca invitat a saxofonistului Kazutoki Umezu

Dintre celelalte proiecte Acid Mothers, un loc aparte îl ocupă conlucrarea cu cei de la Gong, veteranii space rock-ului, ce are firescul unei întâlniri a spiritelor înrudite. Încă din 2003,  membri AMT s-au reunit pe scenă cu formula curentă Gong, susţinând turnee sub titulatura Acid Mothers Gong. Anul următor Kawabata şi Cotton Casino au luat parte la înregistrarea unui nou album Gong, denumit în cinstea lor Acid Motherhood. Tot în anul respectiv, aceiaşi doi templieri au avut şi un side-project drone cu Daevid Allen, liderul clanului Gong, adoptând alias-ul Guru & Zero

De asemenea Kawabata şi Tsuyama au mai pus-o de o colaborare legendară şi cu Mani Neumeier, bateristul krautrocker-ilor Guru Guru. AcidMothersGuruGuru a scos un album de studio, Psychedelic Navigator (2007), şi unul live, Underdogg Express (2009).

Trebuie menţionată şi colaborarea „one-off” a celor trei crai bătrâni din AMT (Kawabata, Higashi & Tsuyama) cu Ono şi Pika, năstruşnicile fătuci ce alcătuiau duo-ul Afrirampo. Albumul rezultat, We Are Acid Mothers Afrirampo (2005), e un deliciu pentru fanii ambelor părţi constituente. 

Spre finele decadei precedente templierii s-au înhăitat cu încă un corifeu al scenei japoneze, chitaristul şi vocalistul Seiichi Yamamoto (ex-Boredoms), alături de care au scos vreo două discuri live. Cea mai nouă versiune AMT este Acid Mothers Temple & Space Paranoid, cu Kawabata, Higashi, Tabata şi Okano. E un fel de tribut psych Black Sabbath sau mai bine zis o reîntoarcere la sound-ul iniţial Cosmic Inferno.

Dacă eşti din cale afară de pasionat de creaţiile AMT, poţi explora şi alte proiecte ale clanului, cele mai multe active în epoca timpurie a existenţei acestuia. Oferta e foarte variată din punct de vedere sonor, de la trip-uri raga-folk cu Floating Flower (un trio condus de Kawabata) la noise infernal cu Pardons (adică Higashi şi Cotton Casino duelându-se în synth-uri).

Kawabata Makoto are de asemenea o discografie sub nume propriu de-a dreptul năucitoare, cu jmii de titluri, majoritatea scoase în tiraje infime, pentru devotaţii cauzei. Multe sunt creaţii solo în manieră ambient/drone, dar sunt şi destule duete cu alţi chitarişti experimentali sau featuring-uri pe albumele unor trupe din Europa, SUA sau Japonia.

Speed Guru e şi un redutabil multi-instrumentist, care pe lângă chitări mai bagă şi la vioară, sitar, sarangi, bouzouki, diverse alte exotisme sau mărunţişuri. Are toate şansele să intre în Cartea Recordurilor pentru cea mai vastă discografie ever, incluzând aici toate încarnările Acid Mothers şi multe alte formaţii cu care tot cântă aproape de când l-a făcut mă-sa. Cred că de prin 1995 încoace băiatul a scos în medie vreo 15 albume pe an, dacă nu cumva mai multe.

Totuşi, mai mult decât orice audiţii de albume, experienţa definitivă AMT este un concert live. Ce se vede pe youtube e impresionant, cel puţin finalurile având virtuţi catartice. Zău că mi-ar plăcea să vină la Bucureşti odată, mai ales că ăia de la Control văd că se pretează la manifestări d-astea. Aş prefera să văd Melting Paraiso U.F.O.,  dar m-ar încânta şi Cosmic Inferno sau SWR. Sau măcar un Kawabata solo, dacă are drum prin zonă.

Pe post de concluzie a acestui articol de mare întindere voi reproduce un scurt dialog între doi utilizatori youtube, prilejuit de o filmare dintr-un concert Melting Paraiso U.F.O.. R.M. Francis a constantat cam în necunoştinţă de cauză: It’s scary that Japanese Hippies still survive….like those Japanese soldiers who never realise WW2 ended, Acid Mother Temple hasn’t recognised that the psychedelic wars have ended….”. Însă Willie Bleimeister i-a răspuns scurt şi la obiect: „dude psychedelic culture has never been at war and will never die :)”.

Update:

Ce s-a mai întâmplat cu micuţii japonezi după închiderea ediţiei? Nimic dramatic, au continuat să bage albume şi turnee internaţionale ca apucaţii. E adevărat, Cosmic Inferno, SWR şi celelalte proiecte colaterale au cam fost puse la gheaţă, Melting Paraiso U.F.O. rămând cam unicul port-stindard al familiei Acid Mothers.

Între timp s-au petrecut şi ceva schimbări de componenţă. Shimura şi Tsuyama au ieşit din combinaţie, în 2014 şi respectiv 2016, prilejuind o infuzie de sânge tânăr. Nani Satoshima – tobe şi S/T – bass sunt feţele proaspete din actualul line-up Melting Paraiso U.F.O., ce-i mai cuprinde pe bătrânii Kawabata, Higashi şi Tabata.

Dintre noile creaţii Acid Mothers, cele mai interesante sunt cele realizate în colaborare cu alţi artişti. Spre exemplu, pe Live in Tolosa (Toulouse), micuţii japonezi o au ca invitată pe Rosina de Peira, o cântăreaţă de folk occitană. Materialul a fost lansat în 2014, dar înregistrările datează din 2012, pe când madame Rosina avea aproape 80 de ani. Nu ştiu, i-or fi pus dopuri în urechi, pentru că ai lui Kawabata sunt über-zgomotoşi as ever.

Ceva mai încoace, în 2016, a apărut LP-ul Acid Guru Pond, ce documentează o întâlnire la nivel (mult prea) înalt a lui Kawabata, Tsuyama şi Neumeier cu legendarii philadelphieni de la Bardo Pond. Pe scurt, un dezmăţ psihedelic transcontinental, într-o ediţie limitată la 1000 de exemplare, pe vinil bicolor.

Finalizez acest update cu o noutate de ultimă oră, în sensul cel mai propriu al expresiei. Pe 25 septembrie 2017, AMT va concerta la Bucureşti, în Control, exact cu am anticipat în versiunea iniţială a articolului. E cam scumpă băutura la Control, mai bine aducem nişte drog de acasă.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s