Acid House Kings

Acid House KingsMostră de înţelepciune:

„Primele 1000 de exemplare scoase pe piaţă au fost însoţite de un DVD ce conţine variante de karaoke pentru fiecare dintre piesele de pe album. Marea mea bucurie este că se găsesc toate pe youtube şi le pot cânta oricând am chef. Pe bune, chiar le-am cântat de multe ori (…). Mi-au alungat constant gândurile sumbre şi mi-au dăruit buna dispoziţie pe care mi-o doream. 

Cântecele sunt însoţite de filmări alb-negru cu cei patru membri ai trupei în timpul unor activităţi zilnice mărunte (citesc cărţi şi reviste pe sofa, joacă pingpong, o ard la computer, beau espresso etc.). Sunt pur şi simplu fermecători.”


Locul de origine: 

  • Åhus, Skåne län, Suedia

Perioada de activitate:

  • 1991-prezent

Încadrare stilistică: 


Colţul criticului de artă:

Pe pagina lor de facebook Acid House Kings se autodescriu drept „Sweden’s no. 1 pop perfectionists”. Sună a impertinenţă, dar eu ştiu că avem de-a face cu nişte omuleţi ce au simţul umorului. Pe de altă parte, le-am ascultat muzica şi tind să cred că dacă ar avea realmente astfel de pretenţii, acestea n-ar fi deloc nejustificate. Suedia are o scenă indie pop fabuloasă, ce a dăruit planetei nume ca Jens Lekman, Peter, Bjorn and John, Lykke Li, The Concretes, The Radio Dept., I’m From Barcelona, Club 8 şi pomelnicul poate continua. Iar Acid House Kings fac o figură foarte frumoasă în această companie deosebit de selectă. 

Articolul despre scoţienii Aberfeldy mi-a oferit deja prilejul să-mi manifest pasiunea pentru indie pop, mai ales în forma sa de expresie „twee as fuck”. La fel ca pe Aberfeldy, pe Acid House Kings i-am descoperit fiindcă la un moment dat, prin 2005, au fost „featured” pe AllMusic. Le-am downloadat albumul curent,  Sing Along With Acid House Kings, şi nu m-am mai săturat de el nici până astăzi. Dacă despre Aberfeldy am scris pe un ton cât se poate de elogios, nu ştiu ce fel de osanale pot să aduc confraţilor Acid House Kings, care reprezintă întruchiparea perfectă a spiritului „twee as fuck”. 

Cariera grupului e una cât se poate de atipică. Fraţii Niklas şi Johan Angergård şi tovarăşul lor Joakim Ödlund s-au apucat să cânte împreună din 1991. După toate aparenţele, cei trei erau încă la vârsta adolescenţei. O postare recentă de pe facebook-ul AHK ne anunţă că Johan a împlinit 40 de ani, deci în ’91 avea vreo 17. Niklas pare ceva mai hodo, dar nu cu mult, iar Joakim ar putea fi leat cu Johan.

Numele trupei este un fel de (auto)ironie hipsterească, acid house fiind o varietate de house foarte în vogă la vremea respectivă. Micuţii suedeji erau impulsionaţi de alte tendinţe muzicale, cu caracter ceva mai marginal. Mai exact toţi trei erau avizi după discurile apărute la Sarah Records, label independent din UK cu un rol fundamental în definirea curentelor indie pop şi twee pop (îţi recomand Blueboy, vei plânge cu muci). Am putea să-i considerăm pe AHK drept precursori ai scenei indie suedeze, dar îmi menţin unele rezerve, fiindcă cel puţin în prima parte a carierei impactul lor a fost cam discret.

De la bun început, cei trei flăcăi blonzi au adoptat o strategie inedită. Inspiraţi de legendarii post-punk-işti Felt, care şi-au propus şi au reuşit să scoată zece albume în zece ani, AHK au adoptat, întocmai ca PCR-ul, un plan cincinal. De precizat că acesta prevedea doar trei albume, câte unul la cinci ani. Mă rog, între timp au mai scăpat câte un mărunţiş, gen EP sau single, plus că fiecare dintre ei şi-a ocupat timpul şi cu alte proiecte.

Niklas a mai cântat cu Red Sleeping Beauty („a semi-legendary Swedish bedroom pop band”), iar Joakim şi Johan au fost pentru o vreme în Poprace. Primul a trecut apoi la Starlet şi a mai colaborat şi cu Double Dan.

Johan este de departe cel mai prolific. În 1995 a format Club 8, un duo fantastic în care o are ca parteneră pe vocalizda Karolina Komstedt, de asemenea ex-Poprace. De prin 2003 se mai ocupă şi de The Legends, un „one man project” spectaculos, iar în anii din urmă a dat-o şi pe faze electronice downtempo, sub titulatura Pallers. Plus că din 1997 este şi şeful Labrador Records, un label independent unde pe lângă proiectele din familia AHK a a adunat o mulţime de alte trupe suedeze tare drăgălaşe (cea mai de succes s-a dovedit a fi The Radio Dept.). 

Să revenim însă la Acid House Kings şi la faimoasa trilogie. Dacă iei albumele pe rând, nu ai cum să nu observi ce graţios au evoluat suedejii în cei 10 ani. Ăsta a fost şi scopul lor de fapt, să vadă clar ce progrese vor face pe termen lung.

Despre primul album, Pop, Look & Listen!, autorii declară chiar ei pe site-ul oficial: „is maybe best left unmentioned”. Şi îi dau un rating foarte prost, „2.4 out of 5.” (sunt aşa de simpatici încât îşi dau calificative singuri). L-am ascultat de curiozitate şi pot spune că într-adevăr Pop, Look & Listen! este pueril şi stângaci chiar şi pentru un produs DIY.

Formaţia a revenit peste cinci ani, cu un CD intitulat profetic Advantage Acid House Kings. Coperta îi înfăţişează pe cei trei pe terenul de tenis, lângă fileu. Conform propriilor afirmaţii, suedejii au ţintit spre un „Smiths-for-very-sunny-days sort of album” şi se poate spune că şi-au atins ţinta. 

Calitatea acestui material este net superioară faţă de cea a predecesorului. AHK îţi dezvoltaseră semnificativ simţul melodic şi abilităţile de orchestratori. Textele păstrau acea înduioşătoare naivitate adolescentină, doar că de această dată erau formulate într-un mod mai isteţ. Trio-ul contribuia astfel la închegarea spiritului indie pop scandinav, cu sublima sa detaşare faţă de problemele surmontabile ale existenţei. Deh, e uşor când trăieşti în ţările nordice…

Discul este aşadar cât se poate de agreabil, însă n-aş zice că străluceşte prea intens. Adică nu l-aş include pe lista cu 1100 de recomandări în materie de indie pop. Dar pentru AHK a reprezentat acel pas înainte de care aveau nevoie în momentul respectiv.

La câteva piese, pe lângă vocea băieţească a lui Niklas, Advantage Acid House Kings introduce în premieră şi o voce de gagică, cu efect cât se poate de benefic. Gagica este Julia Lannerheim, cumnata lui Niklas, integrată ulterior ca membră deplină. Advantage Acid House Kings a fost primul album scos de trupă la Labrador, label-ul proaspăt înfiinţat pe atunci de fratele Johan.

După încă vreo patru ani, „regii acid house” şi-au făcut şi propriul studio, Summersound, ceea ce le-a dat fireşte o mai mare libertate de mişcare. Acolo au tras finalul trilogiei, zis Mondays Are Like Tuesdays And Tuesdays Are Like Wednesdays, lansat foarte punctual în anul 2002. Joakim nu a mai participat de această dată, în schimb Julia s-a prezentat full time, împărţind jumi-juma sarcinile de lead vocalist cu fratele Niklas. 

Mondays Are Like Tuesdays and Tuesdays Are Like Wednesdays este o bijuterie pop, lucrată de nişte meseriaşi fini, transformaţi radical faţă de copilandrii stângaci din urmă cu un deceniu. AHK ajunsese în sfârşit la împlinire estetică. Fiecare frântură de melodie e delicioasă, iar orchestraţiile sunt magistrale. Totul sună admirabil de simplu şi de fluent. Chitările zumzăie încântător, pe un fundal ritmic adecvat. Sunete cristaline de pian şi efecte sintetice de coarde sau alămuri susţin în mod inspirat atmosfera, care atinge apogeul mulţumită vocilor candide de băiat şi fată.

Some highlights: Sunday Morning, Brown and Beige Are My Favourite Colours, A New Day, A New Career, Say Yes If You Love Me. Albumul a fost distribuit în premieră pentru micuţii suedeji şi în Statele Unite alegându-se cu nişte cronici bune în paginile Rolling Stone sau pe site-ul All Music.

Te întrebi de unde dracu’ atâta drăgălăşenie de la nişte oameni în toată firea. N-or fi nişte ipocriţi? Categoric nu sunt! Oamenii cântă şi se manifestă cu atâta ingenuitate, încât e greu de crezut că disimulează. Muzica îţi oferă atâtea posibilităţi de exprimare, fie că ai un spirit pozitiv, fie că eşti un hater dubios. Se ştie că destul de mulţi compatrioţi ai celor de la AHK au optat pentru tenebrele metal-ului extrem. De ce să-i suspectăm atunci pe adepţii twee pop-ului că nu se bucură cu adevărat de viaţă?

Aşadar în 2002 se terminase trilogia. Ce le mai rămânea de făcut micuţilor suedeji? Să se retragă definitiv sau să mai scoată nişte muzică atunci când au chef? Au optat din fericire pentru varianta a doua şi „din fericire” nu e aici o formulă de complezenţă. Pentru că al patrulea album AHK, Sing Along With Acid House Kings, scos în 2005, va rămâne o capodoperă a secolului XXI.  E unul dintre acele discuri în care nu e irosită nici o notă, fiecare cântecel musteşte de inspiraţie şi te mănâncă buricele degetelor să-i dai repeat.

Ca metodă de lucru, Sing Along With Acid House Kings nu diferă prea mult faţă de predecesorul său. Diferenţele ar fi accentuarea influenţelor sixties pop (Phil Spector, Motown, Beach Boys… adică suspecţii uzuali) şi diversificarea sound-urilor de chitară. Ar mai fi de adăugat că imprimările s-au desfăşurat în formulă de patru, cu numitul Joakim reintegrat în colectiv.

Am zis deja că tot repertoriul e delicios, dar se disting în mod special două melodii: Do What You Wanna Do (cu Niklas ca lead vocal) şi This Heart Is a Stone (cu Julia în rolul principal). Cea dintâi, deşi cântată de băiat, împrumută spiritul fetelor lui Phil Spector, melodia fiind susţinută de bătăi din palme contagioase. This Heart Is a Stone este idealul pop, te captivează din start şi nu te plictiseşte nici o secundă până la irezistibilul refren. Aici în loc de bătăi din palme avem pocnituri din degete. Oh, nici nu-ţi imaginezi ce potenţial au astfel de sunete în muzica pop!

Ca să nu listez tot albumul mai menţionez doar That’s Because You Drive Me (piesa de deschidere, cu riff-uri vioaie de chitări acustice ce induc o stare de chill), 7 Days (cu melodia-i delicată suprapusă de un shuffle aspru de  chitară electrică), Tonight Is Forever (un imn disco reverberant) şi Will You Love Me In The Morning? (care dacă nu te mângăie la suflet înseamnă că nu deţii aşa ceva). Albumul a fost lăudat la maxim de AllMusic şi a avut o cronică bună chiar şi la cocliţii de la Pitchfork.

Primele 1000 de exemplare scoase pe piaţă au fost însoţite de un DVD ce conţine variante de karaoke pentru fiecare dintre piesele de pe album. Marea mea bucurie este că se găsesc toate pe youtube şi le pot cânta oricând am chef. Pe bune, chiar le-am cântat de multe ori, când se nimerea să fiu singur, ca să nu exasperez alţi oameni cu vocea mea. Mi-au alungat constant gândurile sumbre şi mi-au dăruit buna dispoziţie pe care mi-o doream. 

Cântecele sunt însoţite de filmări alb-negru cu cei patru membri ai trupei în timpul unor activităţi zilnice mărunte (citesc cărţi şi reviste pe sofa, joacă pingpong, o ard la computer, beau espresso etc.). Sunt pur şi simplu fermecători.

Până să mai apară un alt album AHK au trecut iarăşi cinci ani. Aveam mari aşteptări de la Music Sounds Better With You (2010), dar şi temeri că nu va avea acelaşi şarm ca Sing Along… Temerile s-au cam confirmat. Music Sounds Better With You sună şi el agreabil, însă e un pas înapoi.

Membri trupei îl prezintă pe site-ul oficial ca pe o continuare a trend-ului lor ascendent, deci implicit ca pe cea mai valoroasă realizare a lor. Trebuie să-i înţelegem însă, aşa DIY cum sunt au totuşi nevoie de advertising.

Suedejii nu şi-au pierdut talentele şi skill-urile, doar că nu mai întâlnim acele momente de sclipire de pe Sing Along… E cumva o întoarcere la nivelul perioadei Mondays Are Like Tuesdays…. Aş menţiona totuşi câteva cântece: Are We Lovers or Are We Friends?, Under Water, Waterfall şi mai ales Would You Say Stop?. Tot ca aspect pozitiv mai adaug şi omniprezenţa castanietelor.

Deşi sunt nişte mari campioni ai muzicalităţii, Acid House Kings rămân doar apanajul hipsterilor old school, cu sensibilităţi indie pop. În mod surprinzător, drăgălaşii noştri suedeji şi-au găsit fani înfocaţi în regiunile îndepărtate ale Asiei, prin Coreea de Sud, Indonezia sau Filipine.

Interesant că This Heart Is a Stone a fost folosită într-o reclamă sud-coreeană pentru îngheţatele Baskin-Robbins, în care joacă Drew Barrymore. Chiar şi mai interesant, singura compilaţie Acid House Kings realizată vreodată a apărut în 2000 în Filipine, fiind distribuită de divizia locală a concernului Universal. Se pare că oamenii de prin părţile ălea au gusturi bune în materie de muzică pop.

Exceptându-i pe aceşti asiatici îndepărtaţi, probabil că mă aflu printre puţinii cetăţeni de pe planetă care-i consideră pe Acid House Kings nişte clasici în viaţă. Am mai spus, eu trăiesc într-un univers pop paralel, unde omuleţi ca ăştia sunt superstar-uri, iar Britney Spears şi Justin Bieber doar nişte simple curiozităţi ale naturii. „You do what you wanna do/And say what you wanna say…”.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s