Aceyalone

AceyaloneMostră de înţelepciune:

„Aflat deja de un sfert de secol în business, gagiul se poată lăuda cu o operă variată şi consistentă, ce denotă un mare talent artistic şi un intelect sclipitor. Are totuşi ceva în comun cu rapper-ii mainstream. Este vorba despre pasiunea nedisimulată pentru THC, un catalizator eficient al marii sale înţelepciunii.”


Naştere:

  • Edwin M. Hayes Jr., Los Angeles, California, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

And I’ll be victorious, no matter who I battle/So every rapper in the house shut the fuck up!”. Scoasă din context fraza asta nu pare să fie decât o altă mostră de braggadacio. Însă atunci când cel care rosteşte asemenea cuvinte este maestrul Aceyalone, trebuie să recunoaştem că ne confruntăm cu adevărul pur.

Desigur, 999 la mie din populaţia planetei habar n-are cine dracu’ e Aceyalone ăsta, dar îţi spun eu: e unul dintre cei mai tari MC-ii ever! Nu prea ştie pulimea de el, fiindcă acţionează într-o zonă hip-hop mai obscură,  cu caracter „underground”. E vorba despre acea zonă în care preocupările de bază sunt creativitatea şi profunzimea exprimării, iar bling bling-urile sunt dispreţuite într-un mare hal.

Aceyalone reprezintă „aripa de vest” a mişcării, fiind de fel din celebrul L.A.. Intrarea sa în scenă s-a petrecut tocmai în momentul când gangsta rap-ul californian scăpase liber pe pajiştea planetară. Dar undeva în acelaşi vast L.A. exista un univers hip-hop paralel, care încerca să transmită un mesaj cu totul diferit faţă de cel al confraţilor de tip gangsta. Aşadar de acolo provine Aceyalone ăsta al nostru, din universul paralel.

Aflat deja de un sfert de secol în business, gagiul se poată lăuda cu o operă variată şi consistentă, ce denotă un mare talent artistic şi un intelect sclipitor. Are totuşi ceva în comun cu rapper-ii mainstream. Este vorba despre pasiunea nedisimulată pentru THC, un catalizator eficient al marii sale înţelepciunii. Ştii cum e. Toată lumea bună spune ce grozavă-i cânepa, dar mai depinde acum şi cine o fumează.

Pe Aceyalone ştim că îl cheamă de fapt Eddie Hayes, dar nu găsim nicăieri pe internet vreo menţiune despre leatul său. Dacă judecăm după faptul că a scos primul album în 1991, atunci putem deduce că la ora actuală flăcăul bate undeva înspre 45, deci e cam puriu. După cum spune într-un interviu, a dat-o pe MC-ială încă de pe vremea liceului. Pe atunci s-a înhăitat cu încă doi şi a pus-o de un grup hip-hop, numit MC Aces. 

Junele Eddie Hayes şi-a dezvoltat un flow excepţional şi o capacitate remarcabilă de a versifica liber, dar coerent. Un exerciţiu important pentru el a fost participarea la sesiunile „open-mic” din Good Life Cafe, începând încă din ultimii ani ’80. Good Life Cafe era de fapt un restaurant vegan din regiunea South Central L.A., care noaptea se transforma în loc de joacă pentru rapper-ii din partea locului.

Faptul că se produceau într-un asemenea context denotă din start că băieţii proveneau dintr-o altă categorie socială faţă de cei din ghetto-urile pe unde o ardeau alde NWA sau Above the Law, pionierii gangsta rap-ului. Când o duci ceva mai bine şi te simţi integrat, e normal să fii preocupat mai degrabă de metafizică decât de răfuieli cu poliţia. 

Cu prilejul „open mic”-urilor amintite s-a închegat un nou grup, Freestyle Fellowship, ce-i reunea pe Aceyalone, Mikah 9 (fost tovarăş şi în MC Aces), Self Jupiter şi P.E.A.C.E.. Când voi ajunge la litera F, adică peste 250 de ani, probabil voi dedica un articol separat celor de la Freestyle Fellowship. Acum spun doar pe scurt, că în prima fază a carierei, grupul a scos două albume: To Whom It May Concern… (1991) şi Inner City Griots (1993).

Înregistrat cu acompaniament live, Inner City Griots este o bijuterie jazz-rap, ce-i plasează pe Freestyle Fellowship în aceiaşi ligă cu barosani precum A Tribe Called Quest, De La Soul sau The Roots. Gaşca s-a spart apoi, dar s-a reunit după vreo cinci ani de pauză şi de atunci activează on and off. Au mai scos două albume, Temptations (2001) şi The Promise (2011), dar vibe-ul parcă nu mai e acelaşi. Ştii doar povestea cu supa reîncălzită.

Prin 1994, după alte câteva fumuri de cânepă, Aceyalone şi un tovarăş zis Abstract Rude s-au gândit că n-ar fi rău să-i organizeze puţin pe băieţii din Good Life Cafe. Astfel a luat naştere Project Blowed, un „crew” ce a închegat forţele creative ale scenei underground din L.A..  Anul următor Aceyalone şi Abstract Rude au pus la cale compilaţia intitulată Project Blowed, un fel de showcase al crew-ului eponim, ce a avut un ecou semnificativ printre adepţii din lumea întreagă ai acestei atitudini hip-hop. 

Capitol Records a sesizat potenţialul mişcării şi a bătut palma cu Mikah 9 şi cu Aceyalone. Viitorul suna bine, mai ales că respectivul label îi scosese anterior la iveală pe Beastie Boys şi pe MC Hammer.

Primul album solo al lui Aceyalone, All Balls Don’t Bounce, a ieşit în toamna lui 1995. Cronicile au fost în general laudative, însă asta nu a impresionat deloc publicul cumpărător de discuri. Bulangii de la Capitol n-au mai prelungit contractul distinsului MC, care s-a întors de atunci definitiv în mediul obscur dar vivace a label-urilor independente.

All Balls Don’t Bounce va rămâne probabil o capodoperă uitată a hip-hop-ului. Nu numai că Aceyalone articulează cu măiestrie pe beat-uri, iar ceea ce spune el acolo e plin miez. De asemenea sound-ul e unul fabulos. Nu e cu acompaniament live, ca la Inner City Griots, dar sample-urile sunt alese şi îmbinate cu un gust desăvârşit. 

Sursa de inspiraţie covârşitoare este jazz-ul, albumul fiind străbătut de la un capăt la altul de un groove irezistibil. Se aud beat-uri captivante, linii grele de contrabas, sunete hipnotice de pian, keyboards sau vibrafon. Rapping-ul de mare clasă al lui Aceyalone produce un efect cinematic seducător în conjuncţie cu aceste instrumentalele lucrate excelent.

Un moment de apogeu al albumului este Mic Check. Deşi e poate piesa cea mai puţin jazzy de pe întregul disc, Mic Check impresionează prin fluenţa şi balansul MC-ului, care se manifestă cu har peste nişte break-uri năucitoare de tobe. Aceyalone îşi proclamă supremaţia definitivă în lumea rap-ului, aducând drept argumente abilităţile artistice de excepţie şi o înţelepciune monumentală. Până la urmă tot braggadacio se cheamă şi asta, chiar dacă gagiul nu se laudă cât de bogat şi de periculos e el.

Microfonul, o temă recurentă în creaţia lui Aceyalone, este tratat cu respectul cuvenit vehicolului ce ajută creatorul să îşi propage arta. În cazul Mic Check, microfonul este comparat cu Biblia, atât de profund este mesajul transmis de creator  („The Bible is the microphone; I read from the scripture”).

Alte bucăţi remarcabile ar fi Deep and Wide (o demonstraţie vie de muzicalitate în rap), Arhythamaticulas (în care Aceyalone dă de pământ cu clişeul beat-urilor 4/4) sau Headaches & Woes (cu acorduri obsedante de vibrafon „împrumutate” de la marele Milt Jackson). Annalillia? şi Makeba se referă la tribulaţiile amoroase ale artistului, pe care-l găsim fascinat de feminitate, cu alte preocupări decât să împartă mui în stânga şi în dreapta.

Amicul Aceyalone a revenit abia după trei ani de la experienţa nasoală cu Capitol Records. A Book of Human Language este un album conceptual, structurat întocmai ca o carte, cu prefaţă, cuprins, îndrumări, capitole şi postfaţă. Contrar uzanţelor clasice din hip-hop, pentru A Book of Human Language Aceyalone a lucrat cu un singur producător, numitul Mumbles. Judecând după calitatea şi diversitatea sample-urilor alese, Mumbles îşi poate lua lejer doctoratul în jazz.

Atmosfera albumului este apăsătoare, întunecată, dominată de beat-uri joase, menite a sublinia şi sublima gravitatea sentinţelor înţeleptului suprem al planetei, personificat de tovarăşul Aceyalone. Cronicarul site-ului AllMusic observă cât se poate de corect:

If A Book of Human Language’s 20 tracks drag somewhat at times – and are weighed down by a bit too much THC-induced profundity – this is easily forgiven, since it is a relief to hear a rapper rap about something other than his own greatness.” 

Piesa The Human Language, întinsă pe durata a aproape opt minute, reprezintă unul dintre momentele de graţie ale întregii cariere a lui Aceyalone. De precizat că instrumentalul este bazat pe o înregistrare celebră a lui Ornette Coleman, Lonely Woman. Aş mai menţiona titluri ca The Walls & Windows (cu o viziune cam paranoică) sau The Grandfather Clock (o meditaţie subtilă asupra destinului nostru efemer).

Sătul să tot răpăiască singur, Aceyalone s-a dedicat din nou pentru o perioadă proiectelor colective. Am zis că Freestyle Fellowship s-a reunit în 1998, dar pe lângă asta MC-ul nostru a mai pus la cale încă două proiecte: Haiku D’Etat (cu vechii prieteni Mikah 9 şi Abstract Rude) şi The A-Team (doar cu neica Abstract Rude). 

Triumviratul Haiku D’Etat a scos primul album, self-titled, în 1999, „beneficiind” însă de o distribuţie foarte proastă. A fost nevoie de o reeditare realizată cu cinci ani mai târziu, ca măcar fanii underground-ului hip-hop să-şi dea seama ce marfă de calitate scăpaseră.

Debutul Haiku D’Etat e dominat de deliruri psihotropice, aflate însă în congruenţă cu ceea ce putem defini drept creativitate artistică. Pe lângă asta mai găsim ceva polemici cu superficialitatea hip-hop-ului comercial (Wants vs. Needs) sau elogii închinate spiritului autentic al genului (Still Rappin’).

Muzical vorbind, influenţele jazz rămân cele mai pregnante, dar ici şi colo întâlnim tente de soul, rock psihedelic sau dub. Ca stare, albumul se împarte între unele reprize mai chill, surprinzătoare prin fluiditatea lor melodică (Non Compos Mentis, Still Rapin’) şi altele tensionate până la limita psihozei (Studio Street Stage, Los Dangerous).

Formula The A-Team şi-a făcut debutul anul următor, cu albumul Who Framed The A-Team?. Un fel de a spune debutul, fiindcă Aceyalone şi Abstract Rude au mai evoluat în această combinaţie încă din vremea compilaţiei Project Blowed. Deşi au stiluri diferite, Aceyalone fiind ceva mai şlefuit, iar Abstract Rude ceva mai necioplit, cum îi zice şi numele, cei doi se completează foarte bine în varianta asta de duo.

Instrumentalele sunt mai minimaliste faţă de ceea ce ne obişnuise Aceyalone, iar tentele jazzy sunt în general mai discrete. Flăcăii sunt parcă mai puşi pe harţă decât îi ştiam, luând în vizor rapper-ii gangsta (Doin’ the Most for the Coast) şi label-urile majore (Acey the Faceman).

În sfârşit, în 2001 Aceyalone s-a întors cu al treilea album pe barba lui: Accepted Eclectic. Componenta jazz a muzicii sale a fost în mare parte abandonată, beat-urile au devenit ceva mai mecanice, producţia tinzând spre hip-hop-ul clasic (Run–D.M.C., Public Enemy etc.).

Gagiul este însă în verva care l-a consacrat, pulverizând totul în cale cu rimele-i adânci. De la bun început ne face o demonstraţie de forţă nimicitoare, cu Rappers Rappers Rappers, unde trece în revistă toată comedia hip-hop contemporană şi demonstrează odată în plus superioritatea artei sale în faţa multitudinii de aspiranţi bezmetici.

Totuşi, la I Never Knew sesizăm că şi deţinătorul înţelepciunii supreme mai poate avea unele revelaţii pe parcursul vieţii. Tema microfonului izbăvitor revine în forţă, fiind invocată în mai multe prilejuri (Rappers Rappers Rappers, Golden Mic, Microphones, I Can’t Complain).

O menţiune aparte merită Master Your High, un fel de ghid al bunelor practici pentru micul drogalău amator. Omul face referire la toate cele, de la iarbă şi alcoale la cox, ciuperci, LSD, pill-uri şi alte bălării. Deci coiţe, chiar ar fi cazul să luăm aminte de la învăţătorul nostru Aceyalone: „First you need oxygen/For circulation/Then you need agua/Rejuvination/Maybe you should eat something/But nothing spicy/Maybe try a cold thai/Nice and icy”.

Aceyalone s-a întors surprinzător de repede, după numai un an, cu al patrulea album, Hip Hop and the World We Live In. De această dată avem de-a face cu un material cam modest, situat sub standardele talentatului MC. O idee ar fi totuşi de reţinut: I think I know too much! – You don’t know shit!”.

Anul 2002 a adus însă şi maximum de expunere în mainstream din cariera lui Aceyalone. Adică prezenţa ca musafir la un track de pe Reanimation, colecţie de remix-uri a tolomacilor de la Linkin Park. De fapt Aceyalone şi alţi câţiva colegi de breaslă nu erau decât pioni într-un plan de marketing mai vast, prin care Linkin Park îşi revendica originile stilistice în underground.

Chiar dacă inspiraţia părea să-l cam lase în perioada respectivă, MC-ul nostru s-a încăpăţânat să fie fecund. În 2003 a scos încă un album solo, Love & Hate. E drept, ăsta sună ceva mai bine decât precedentul, dar fără a recăpăta strălucirea creaţiilor nouăzeciste ale artistului.

Pentru Love & Hate s-a apelat la producători proveniţi din afara cercului Project Blowed şi a Coastei de Vest, precum PMD (fost membru al legendarului duo EPMD) sau RJD2. Ca guests au apărut stele ale underground-ului new york-ez, ca El-P sau Antipop Consortium.

Mood-ul e unul pesimist, chiar distopic, iar jazz-ul s-a dus definitiv. O singură piesă ar merita evidenţiată, The Takeoff, produsă de RJD2 pe baza unui sample din Jean Michel Jarre (Equinoxe 4).

Tot în 2003 a ieşit al doilea disc A-Team, Lab Down Under, care-i cam subţire. I-a urmat al doilea Haiku D’Etat, Coup de Theatre (2004), slab şi ăsta, mai ales în comparaţie cu predecesorul. 

Aceyalone a optat apoi pentru o reţetă sigură. Albumul Magnificient City (2006) a fost produs în întregime de mult lăudatul RJD2. Beat-urile retro-moderniste ale acestuia fac casa bună cu lirica şi flow-ul lui Aceyalone, ce a revenit astfel în atenţia publicului cu un album în spiritul epocii. 

Magnificient City este omogen şi antrenant, dar nu are acele sclipiri din opera timpurie a artistului. O remarcă ar merita totuşi Supahero, un fel de caricatură a lover-ului invincibil din R&B-ul contemporan. High Lights este un elogiu al binefacerilor cânepii, cu voci de negrese în back up, dar nu e tocmai un highlight al albumului.

Dornic să experimenteze sound-uri noi, Aceyalone a pus de o colaborare durabilă cu producătorul Bionik, împreună cu care a lucrat în premieră pe albumul Lightning Strikes (2007). Acesta a surprins pe toată lumea, fiind puternic marcat de stilul jamaican dancehall. Încă un rateu pe listă.

După doi ani Aceyalone a mai scos un disc, meşterit din butoane de acelaşi Bionik. Aceyalone & The Lonely Ones este un tribus adus rădăcinilor R&B, cu trimiteri spre doo-wop, Motown, funk sau chiar spre rock’n’roll-ul lui Bo Diddley. 

Pauzele discografice sunt uneori bine venite, aşa că Aceyalone a luat în sfârşit şi el una. Nu a fost aşa de lungă cum pare, fiindcă în 2011 a lansat album cu Freestyle Fellowship. Dar solo n-a mai făcut nimic până în 2013, când a sărit pe interval cu Leanin’ on Slick, produs din nou de Bionik.

Inspiraţia vine din soul-ul şi funk-ul anilor ’70, adică epoca de aur a muzicii pop afro-americane. Pe lista de invitaţi găsim ceva star-uri neo-soul, ca Cee Lo Green sau „cangurul” Daniel Merriweather. Piesa de deschidere, 30 and Up este un omagiu pentru rapper-ii în curs de boşorogire, categorie în care se încadrează şi interpretul (am spus că bate spre 45 de fapt).

După cum se observă, de prin 2001 încoace entuziasmul meu pentru creaţia lui Aceyalone a cam pălit. Băiatul a oscilat între albume decente şi rateuri, fără a mai furniza opusuri uimitoare ca în anii ’90. Asta se întâmplă însă tuturor muzicanţilor valoroşi. După şapte ani de graţie aşteptările-s înalte, dar muzele se cam plictisesc.

Cu toate astea, puţini sunt aceia care se retrag. Deh, dacă ai îmbătrânit fără să înveţi o meserie serioasă, ce să faci? Cânţi în continuare. Eventual te prefaci că eşti încă fresh, că mai inovezi. Noroc că ai destui fani care te iubesc necondiţionat.

Una peste alta, cu toate eşecurile din secolul XXI, Aceyalone rămâne un monstru sacru al rap-ului, un demn urmaş al lui Gil Scott-Heron, un mântuitor al păcatelor lumii hip-hop. Asta se datorează în principal albumelor din perioada 1993-1999, adică celor şapte ani de graţie.

Ai ascultat trei cântece cu Eminem şi două cu 50 Cent şi ţi-ai format o părere definitivă despre hip-hop? Ar cam fi timpul să realizezi că orizontul tău e cam limitat. Nici măcar nu bănuieşti profunzimea, vitalitatea şi varietatea fenomenului. Iar Aceyalone e chiar foarte potrivit ca să te pună pe gânduri.

Chiar mă şi mir cum de hipsterii de la Pitchfork nu mai obosesc să dea limbi unora ca Jay-Z, Kanye West sau Kendrick Lamar, în timp ce despre băiatul ăsta spun în general căcaturi. Uneori au fler, însă adesea sunt nişte cocliţi infecţi.

Update 1:

După proiectele cu iz retro din anii anteriori, amicul Aceyalone s-a gândit că în 2015 a sosit timpul să fie cât mai pe trend. Legendarul rapper pretinde că şi-a redescoperit vocaţia de „party rocking MC”, manifestată cândva prin tinereţile sale obscure. Drept consecinţă, pe noul album, Action, a abandonat rimele profunde în favoarea unui vast repertoriu de frivolităţi. Uite un exemplu năucitor: „go drink, get high, talk shit, tell lies”.

Pentru ca tabloul să fie complet, i-a sugerat fratelui Bionik să bage nişte beat-uri cum le place la ăştia micii acum. Adică faze gen trap, moombahton, d-astea. Criza vârstei mijlocii are efecte greu de prevăzut.

Update 2:

Totuşi, în 2016, maestrul Aceyalone a făcut o mutare foarte interesantă. Noul său album, Mars, a fost înregistrat împreună cu Slippers, un band cu care colaborează de câţiva ani.

Slippers practică un fel de funk-jazz, puternic marcat de viziunile cosmice ale unora ca Parliament-Funkadelic sau Sun Ra. Nici n-ar mai trebui să spun că rapping-ul ultra-sofisticat al fratelui Eddie se mulează perfect pe jam-urile amicilor de la Slippers.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s