Ace

AceMostră de înţelepciune:

„Primul single, How Long, nu e tocmai o expresie tipică a genului. Sună mai degrabă ca o combinaţie între soft rock-ul american al epocii şi melosul de tip Motown. How Long e una dintre marile piese pop ale decadei, chit că nu e recunoscută prea des ca atare.”


Locul de origine: 

  • Sheffield, South Yorkshire, Anglia

Perioada de activitate: 

  • 1972-1977

Încadrare stilistică: 


Colţul criticului de artă: 

Deci ăştia provin din circuitul „pub rock”, adică un fel de rock de bodegă după cum îi spune numele. Eu unul am auzit despre aşa ceva abia pe la începutul secolului, mulţumită a două surse diferite. Una era site-ul AllMusic, jucărie ce-mi deschidea larg ferestrele cunoaşterii, iar cealaltă era Rock Family Trees a lui Pete Frame, o carte fabuloasă pe care am primit-o cadou atunci. Ce era de fapt rock-ul ăsta de bodegă?

La începutul anilor ’70, în UK, coolness-ul însemna fie sclipiciul glam rock, fie emfaza prog-ului sau a hard rock-ului. Cu toate astea, existau o grămadă de muzicanţi care nu ţineau să fie cool. Vroiau doar să cânte old-fashioned rock’n’roll, cu  trimiteri spre rădăcinile country şi blues. Şi-au găsit şi ei o pâine de mâncat prin diverse bodegi ale Engliterei, unde şi-au format un public devotat, ce gâlgâia beri şi dănţuia rock’n’roll.

Casele de discuri au mirosit fenomenul şi au semnat cu mai toate formaţiile importante din branşă. Dave Edmunds, Dr. Feelgood, Frankie MillerThe Kursaal Flyers sau subiecţii de astăzi, Ace, au îndeplinit tranziţia dinspre bodegă spre chart-urile pop, chiar dacă succesul lor a fost mai degrabă unul moderat. 

În rest, marea majoritate a confraţilor au lăsat indiferente masele largi de cumpărători de discuri. Drept dovadă, Brinsley Schwarz, care era un fel de trupă-fanion a mişcării, n-a pupat nici măcar o intrare, cât de mică, în nici un fel de top. 

Pete Frame a descris foarte plastic cauzele eşecului comercial al pub rock-ului: 

By definition, „pub rock” could never rise beyond pub level: music alone is never enough… the public needs sensation/mistery/glamour/romance. What it doesn’t need is the ordinary (and „there is nothing more ordinary than a Guiness drinker” as some twat once said).”

Spre finele anilor ’70, o mulţime de artişti proveniţi de pe scena pub rock au reuşit să se rebrănduiască, găsindu-şi poziţii confortabile sub generoasa umbrelă new wave. Lista e destul de lungă: Nick Lowe (ex-Brinsley Schwarz), Ian Dury, Elvis Costello, The Stranglers, Graham Parker & the Rumour, Eddie and the Hot Rods, Wreckless Eric. Joe Strummer însuşi cântase înainte cu o trupă de pub rock, numită 101ers.

Pe de altă parte, acel sound caracteristic pentru Dire Straits sau pentru Chris Rea are la rândul lui conexiuni cu pub rock-ul. Nerzii muzicali de mai târziu au început să manifeste interes pentru eroii necântaţi ai rock-ului de bodegă, aşa că trupe altminteri obscure, ca Ducks DeluxeChilli Willi and the Red Hot Peppers sau Bees Make Honey şi-au văzut şi ele opera pe CD în anii ’90.

Cam asta e pe scurt povestea cu pub rock-ul. Acum hai să zic ceva de Ace. Oamenii sunt din Sheffield, s-au apucat de cântat în 1972 şi i-a ţinut cinci ani, timp în care au scos trei LP-uri.

Paul Carrack era vocea principală şi clăparul. Lângă el mai erau doi chitarişti, care alternau şi la voce, Alan „Bam” King şi Phil Harris, un basist, Terry “Tex” Comer, şi un baterist, care s-a schimbat de trei ori, cel mai stabil fiind Fran Byrne, prezent la post în perioada 1974-77. În ultimul an de activitate, Harris a fost substituit de unu’ John Woodhead.

Dintre toţi, cel mai interesant pedigree îl avea Bam King, fost component în două trupe „cult” ale rock-ului britanic: The Action (mod) şi Mighty Baby (psych). Paul Carrack îl va surclasa categoric începând cu anii ’80. Dacă nu eşti la curent cu cariera lui solo, atunci sigur îi ştii vocea de la Mike + The Mechanics (Silent Running, The Living Years, Over My Shoulder). 

Revenind la Ace, trebuie spus că pe de o parte au destule elemente comune cu tovarăşii de pe scena pub rock, dar şi au tendinţe spre pop şi soul care-i diferenţiază de aceştia. Carrack e un vocalist din categoria „eager to be a nigger” şi de aici înclinaţiile spre soul din muzica trupei. După vreo doi ani de bodegi, Ace s-a ales cu un contract de înregistrări bunicel, având potenţialul de a mântui pub rock-ul de anonimat.

Primul single, How Long, nu e tocmai o expresie tipică a genului. Sună mai degrabă ca o combinaţie între soft rock-ul american al epocii şi melosul de tip Motown. How Long e una dintre marile piese pop ale decadei, chit că nu e recunoscută prea des ca atare. Melodia respiră naturaleţe, fiecare acord e memorabil, iar orchestraţia te cucereşte prin simplitate şi prin subtilitate totodată.

Nu întâmplător, How Long a fost un hit major în State, ajungând până pe poziţia a 3-a, în timp ce în Marea Britanie, încă sedusă de glam, impactul a fost mai modest (no. 20).

Foarte interesant că după toate aparenţele avem de-a face cu încă un cântec despre o relaţie de amor disfuncţională, dar după mărturiile lui Carrack, adevărata muza a fost basistul trupei, care la un moment dat a tot plecat şi a revenit.

S-au făcut mai multe cover-uri după How Long: Barbara Mandrell (country), Lipps Inc. (disco), Rod Stewart şi Paul Carrack însuşi. Eu aşa am auzit pentru prima dată cântecul, în versiunea lui Carrack din 1996, intrată şi prin playlist de ceva radio FM bucureştean (cred că Radio Total).

Americanilor le-a plăcut aşadar How Long, iar mulţi dintre ei şi-au luat şi primul LP Ace, Five-A-Side, propulsându-l până pe locul 11 la Billboard. Probabil că unii clienţi au fost dezamăgiţi, fiindcă atmosfera generală a albumului diferă semnificativ de How Long. Ace avea predilecţie spre un rock aşezat, cu arome tradiţionaliste, ce evocă sound-ul unora ca The Band, JJ Cale sau Delaney & Bonnie.

De fapt ăsta era spiritul pub rock. Pasiune şi dedicaţie pentru rădăcinile sudiste din State. Five-A-Side nu conţinea însă un potenţial al doilea hit. Următorul single, Rock & Roll Runaway, nu a urcat mai sus de no. 71.

Pentru al doilea LP, Time for Another (1975), flăcăii de la Ace s-au gândit să se orienteze după ce-i place la popor. Raportul între reprizele smooth şi cele mai edgy se schimbase în favoarea primelor, în dorinţa de a găsi mai uşor calea spre un How Long II.

N-a fost să fie. Time for Another e un album decent, apropiat de Eagles sau Doobie Brothers, dar nu prea are cu ce să te facă praf. În consecinţă s-a situat cu mult mai jos decât predecesorul său, undeva în zona inferioară a Topului 200 Billboard.

Formaţia s-a mutat apoi cu arme şi bagaje în L.A., fiindcă interesul era oricum mai mare în State. Pe No Strings, scos la începutul lui 1977, Ace sună mai californian decât oricând, lăsând în urmă amintirea pub-urilor din Albion. Discul nu e rău deloc, chiar ar fi meritat să scoată măcar vreo două hit-uri de Top 40 (mai ales You’re All That I Need avea potenţial). Impactul la public a fost însă dezamăgitor, No Strings băltind şi el tot spre coada Topului 200.

Membri Ace n-au mai găsit nici o raţiune să cânte în formula respectivă, aşa că în vara lui ’77 au spart definitiv gaşca. Am spus deja, Paul Carrack şi-a găsit o grămada de ocupaţii de atunci încoace, dar voi detalia despre asta numai în cazul că voi ajunge cândva până la litera C.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Ace

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s