Accept

AcceptMostră de înţelepciune:

„În caz că eşti fan al genului, Balls to the Wall este o lectură obligatorie. Dacă dimpotrivă, eşti ca mine un detractor, albumul ăsta e numai bun ca să-ţi întărească impresia de comic involuntar al muzicanţilor echipaţi cu ţinte şi colanţi. Bine, din toată povestea cu Balls to the Wall, mie coperta mi se pare absolut magnifică.”


Locul de origine:

  • Solingen, Nordrhein-Westfalen, Germania 

Perioade de activitate:

  • 1971-1989
  • 1992-1996
  • 2004-2005
  • 2009-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Hm, uite că am ajuns şi la adevăraţii metalişti… Trebuie s-o spun din capul locului, heavy metal-ul eighties ocupă unul dintre ultimele locuri într-un clasament virtual al genurilor mele preferate. Mă refer de fapt la trupele ce se înscriu pe coordonatele Judas Priest-Iron Maiden. Motörhead e altceva din punctul meu de vedere, mai aproape de punk sau e pur şi simplu rock’n’roll (ca şi AC/DC).

Când vorbesc despre heavy metal sunt în cunoştinţă de cauză. Este primul tip de muzică faţă de care mi-am manifestat devoţiunea, cândva pe la vârsta fragedă de 14 ani. Spre finalul adolescenţei propriu-zise am încetat să mai adulez marii monştri ai metal-ului, fiindcă între timp descoperisem câte ceva despre diversitatea muzicii. Eram plin de uimire în faţa clasicilor imbatabili ai rock-ului, dar şi a tumultului scenei alternative, ce se revărsa chiar atunci sub ochii mei.

Curiozitatea nu mi se oprea aici, îmi destupasem canalele pentru aproape orice, mai puţin pentru mainstream-ul pop, asta pentru că eram totuşi un snob stupid, de genul intelectual wannabe. Încă nu respingeam metal-ul, doar îl expediasem undeva mai spre periferia preocupărilor mele pentru muzică. O vreme am continuat să-l consider un gen respectabil, exceptând formele sale extreme, dar spre finalul mileniului cred că aveam deja o părere apropiată de cea de acum, chiar dacă pletele s-au mai menţinut o perioadă pe umeri. 

Ce-mi displace aşa de mult la heavy metal? Multă lume râde de ţinuta specifică a adepţilor, care culminează cu faimoşii colanţi de piţipoancă masculină. Dar să nu uităm, vorbim de anii ’80, când în materie de fashion era cool să fii penibil. Apoi marii intelectuali se iau de mesajele puerile ale liricii metaliste, dar eu aparţin proletariatului şi nu am treabă cu astfel de mofturi.

Mie cel mai mult îmi displace muzica în sine, cu riff-urile grandioase, cu refrenele mobilizatoare, cu tehnica instrumentală nemaipomenită, cu solisticile monumentale. Nu mai zic de bomboana de pe colivă, adică fabuloasa capacitate a vocalistului de a-şi înălţa trilurile cu mult deasupra Everestului. Toată această măreţie, venită la pachet cu o supradoză de autoadmiraţie, mi se pare de-a dreptul comică. Bineînţeles că vorbim de comic involuntar aici…

Ca să fie clar, nu-mi displace metal-ul în totalitate. Spre exemplu cred că Black Sabbath-ul din epoca Ozzy e excepţional, dar spiritul său e continuat cu adevărat de grunge, alt-metal, stoner rock sau doom metal. Deşi Rob Halford însuşi afirmă că Black Sabbath le este mamă şi tată, eu cred că Priest & Maiden îşi trag seva mai degrabă din versiunea cu răposatul Dio. Pe lângă asta, heavy metal-ul de tip optzecist şi extensia sa „power metal” rezidă în bună măsură şi în hard rock-ul virtuoz al unor Deep Purple, Uriah Heep sau Rainbow (Dio again), cu o a doua chitară substituind claviaturile. 

Iar am luat-o pe arătură. Ar fi cazul să încep să zic ceva şi despre aceşti teutoni copleşiţi de armuri grele care sunt faimoşii Accept. I-am descoperit prin 1990, devenind de-a dreptul fascinat de strălucirea spiritului lor metalifer. Printre amici circulau mai multe casete copiate, dar prima care a ajuns la mine nu a fost tocmai aia care trebuia. Era Eat the Heat, un album scos într-un moment de suferinţă.

În cele din urmă am pus mâna pe marile opusuri Balls to the Wall şi Metal Heart, iar apoi şi pe  albumul de revenire din perioada curentă, Objection Overruled. Micul metalist a petrecut atunci nişte clipe de exaltare, marcate prin solo-uri spasmodice de „air guitar” (au trecut vreo 15 ani până am aflat că se numeşte aşa).

Mulţumită existenţei în epocă a unor publicaţii ca Rocker sau Pop, Rock & Show m-am pus la curent şi cu câteva amănunte biografice ale formaţiei. Ca fapt divers, Accept are origini aproape la fel de vechi ca Black Sabbath. Micul şi caraghiosul solist Udo Dirkschneider (locul 2 în topul celor mai urâţi metalişti ever) a înfiinţat trupa Band X pe la sfârşitul anilor ’60, când era încă un adolescent amărât ce căuta şi el atenţie.

După metamorfoze prelungite timp de aproape un deceniu, Band X a devenit Accept-ul pe care-l cunosc azi toţi metaliştii serioşi. Interesant că denumirea Accept a fost inspirată de titlul unui album din 1970 al grupului blues-rock britanic Chicken Shack. Deci e probabil că pe atunci Dirkschneider încerca să cânte altceva, deşi mi-e greu să mi-l imaginez ca bluesman…

Mult timp Accept a rămas o formaţie de amatori, ce îşi făcea veacul cu modestie prin Solingen, oraşul de baştină situat prin vestul Germaniei. Istoricii spun că lucrurile au început să capete o altă turnură de pe la jumătatea anilor ’70, odată cu sosirea junelui chitarist Wolf Hoffmann şi a basistului Peter Baltes. Cu ăştia doi ambiţiile au crescut, poate stimulate şi de ascensiunea internaţională de la vremea aceea a compatrioţilor Scorpions.

Accept a reuşit într-un final să semneze un contract cu Brain Records, label ce scosese la rampă o întreagă pleiadă de talente krautrock, dar care probabil se reorientase în funcţie de cea ce mai oferea scena vest-germană în epocă. Adică noul val de metalişti în colanţi.

Primul album Accept, „self-titled” (1979), sună cumplit de prost. Şi când spun asta mă raportez obiectiv la standardele heavy metal, nu la gusturile mele personale de căcat, pe care le-am explicat deja pe larg. Iar acest debut e jalnic, îi face până şi pe unii ca Iris să sune ca o formaţie decentă.

Accept era atunci un soi de replică ratată a celor de la Scorpions, cu baladismele de rigoare incluse. De remarcat că la ăstea partea de lead vocals îi aparţinea basistului Baltes. Dirkschneider oricum zbiera ca din butoi şi ar fi fost şi mai horror în tempo lent. 

Următoarele două albume, I’m A Rebel (1980) şi Breaker (1981), au adus progrese sensibile, deşi era clar că tolomacii de la Accept aveau un nou ideal în viaţă: Judas Priest. Dar încep să-şi fac apariţia primele refrene bune de zbierat cu fanii pe stadion, aşa cum e Son of a Bitch, de pe Breaker, un etalon al „splendorii” heavy metal.

Nu fuseseră încă suprimate reprizele la sentiment, cântate de acelaşi Baltes, dar şi de un Dirkschneider din ce în ce mai sigur pe el. Cam în perioada aia şi-a pus el la punct stilul inconfudabil, graţios ca un polizor, ce reprezintă identitatea Accept. O combinaţie fatală între răgetele lui Rob Halford şi behăielile lui Bon Scott. 

Momentul de cotitură a sosit în 1982, odată cu lansarea LP-ului Restless and Wild. Nemţii şi-au definit propria personalitate în peisajul metalist al epocii, apăsând vârtos pe accelaraţie. Ritmurile sunt atât de paroxistice, încât Accept au ajuns să fie catalogaţi drept precursori ai thrash-ului.

Eu zic că asta se datorează în principal primei piese de pe album, Fast as a Shark, pentru că apoi lucrurile se mai temperează, revenind la parametrii heavy metal-ului clasic. Finalul, Princess of the Dawn, e chiar melodios.

Apogeul carierei Accept este însă cel de al cincelea album, Balls to the Wall (1983). De fapt discul ăsta e unul de referinţă pentru întreg curentul heavy metal, nu doar pentru Accept. Balls to the Wall reprezintă o veritabilă colecţie de imnuri şi marşuri metaliste, numa’ bune de intonat şi de dat din cap cu tovarăşii pe stadion. Per ansamblu e mai elaborat decât predecesorul, fără excesele de viteză ale acestuia. Momente de vârf: piesa titlu, London Leatherboys, Love Child.

În caz că eşti fan al genului, Balls to the Wall este o lectură obligatorie. Dacă dimpotrivă, eşti ca mine un detractor, albumul ăsta e numai bun ca să-ţi întărească impresia de comic involuntar al muzicanţilor echipaţi cu ţinte şi colanţi. Bine, din toată povestea cu Balls to the Wall, mie coperta mi se pare absolut magnifică.

Dacă spun că heavy metal-ul, dincolo de toată parada machoistă, implică un grad semnificativ de homosexualitate reprimată, risc să-mi iau o cafteală gravă de la fani. Aşa că tac şi cedez cuvântul specialiştilor în psihanaliză. Sau şi mai bine, fac apel la bravul Rob Halford, un om care nu şi-a reprimat homosexualitatea, doar că a fost nevoit să o ascundă multă vreme.

De acum o instituţie a metal-ului, Accept a revenit în 1985 cu Metal Heart, album menit să celebreze cu salve de tun intrarea nemţilor în superligă. Îmi aduc aminte ce impresionat  eram de faptul că Hoffmann îi cita pe Ceaikovski şi pe Beethoven la piesa de titlu. Mă simţeam parte integrantă a unei elite culturale internaţionale: mişcarea heavy metal. Ce puţoi caraghios!

Cu Russian Roulette (1986) se simte că cvintetul se cam plictisise de atâta glorie, dovadă că în curând a început să iasă la iveală râca şi zâzania. În 1987 simbolul trupei, piticotul Udo, şi-a luat tălpăşiţa şi a întemeiat alt combo, zis U.D.O. (acronimul înseamnă oare Ugly, Damned, Odious?). Ăilalţi au rămas cu numele Accept şi s-au pus pe căutat un alt tolomac pe post de frontman. 

Au găsit până  la urmă un american, David Reece, care nu prea a reuşit să satisfacă vechii fani, refugiaţi în tabăra U.D.O., plus că nici să aducă alţii noi n-a putut. Singurul album scos cu Reece este Eat the Heat (1989), are unele tuşe de glam metal, probabil cu scopul de a vrăji ceva public prin State, dar n-a prea ţinut. Eat the Heat are chiar şi un cântec de brichetă, primul de la Breaker încoace.

După eşecul Eat the Heat, Accept a luat o pauză bine venită. Au trecut trei ani şi Udo s-a îndurat de vechii săi colegi şi astfel fanii încă în viaţă au primit cu entuziasm vestea reunirii. Cel dintâi produs al reuniţilor a fost Objection Overruled (1993), un album primit cu bucurie pe continentul european şi pe la japonezi.

În State peisajul rock se schimbase radical faţă de anii ’80. Penetrarea simultană a grunge-ului şi a thrash-ului în mainstream aruncase în uitare metal-ul old school. În schimb europenii păreau atraşi în continuare mai mult de colanţi decât de flanele  (aici când spun europeni îi exclud pe britanici, care-s alt film, deşi ei au inventat practic genul). 

Văzând că le-a mers bine cu Objection Overruled, Accept au mai dejectat încă două opusuri pe piaţă, Death Row (1994) şi Predator (1996). Însă clienţii s-au împuţinat semnificativ, că doar şi metalistul se mai satură să-i tot spui mereu aceleaşi riff-uri.

Pauza a fost mult mai lungă de data asta şi probabil că mulţi au crezut că e definitivă. Vechii fani erau consolaţi de Udo, care şi-a reluat proiectul U.D.O..

Prin 1997 Hoffmann a scos şi el un album solo, cu prelucrări din muzica clasică, ca să arate că citatele din Metal Heart nu erau întâmplătoare. Albumul are un titlu ce debordează de imaginaţie: Classical. 

În toamna lui 2004, în sufletul devotat al fanilor Accept au încolţit noi vlăstare de speranţă. Grupul s-a reunit pentru a doua oară în istoria sa, dar n-a ţinut prea mult. Nici vorbă de album nou, doar ceva turneu prelungit până prin vara lui 2005. Cu acel prilej nemţii au cântat şi pe scena aferentă de la Sziget.

Aron Biro, care altfel pare destul de metalist la suflet, a scris atunci o cronică de festival pe site-ul Muzici şi Faze, consemnând câte ceva şi despre recitalul Accept. Ce spune el acolo rezumă de fapt condiţia heavy metal-ului eighties la începutul noului mileniu:

„Poate am fortat putin termenii, incat daca Obituary sunt dinosauri, in seara urmatoare au urcat pe scena parameciul si euglena verde, anume batranii de la Accept, aflati in plin turneu de comeback. Zau ca sunt cei mai batrani oameni pe care i-am vazut vreodata pe o scena. Desi concertul lor a inceput intr-o relativa forta (cu un sunet supraamplificat incat Udo sa nu trebuiasca sa produca prea multi decibeli pe cai fiziologice) costumatia de show mi-a dat pentru o clipa impresia ca-i privesc pe Village People, iar dansul sincron al chitarilor (stanga dreapta, sus inainte) m-a trimis cu gandul la piesa (si dansul consacrat) YMCA. In continuare am asistat la un concert deopotriva emotionant si trist, care a facut apel la indulgenta publicului general si la fidelitatea fanilor. Iar fanii si-au facut datoria de a face trupa sa simta ca totul e ok, ca suntem intre prieteni. M-am simtit prost si bine, cu alternanta. M-am gandit la trecerea vremii, la bunici si la revenirea in show-biz a lui Benone (Sinulescu).”

După acest episod, Udo şi-a văzut pe mai departe de U.D.O., în timp ce ăilalţi au continuat probabil să planifice încă un come-back Accept. În cele din urmă anul 2009 a adus a treia reuniune, privită de mulţi cu mari rezerve.

Cum piticotul nu s-a mai băgat, nemţii au apelat iarăşi la un american anonim, Mark Tornillo. Chiar dacă e trecut şi el demult de prima tinereţe, Tornillo s-a dovedit a fi o soluţie neaşteptat de inspirată.

Accept a reintrat în circuit şi a scos două noi albume: Blood of Nations (2010) şi Stalingrad (2012). Ambele au intrat în Top 10 în Germania, Suedia, Finlanda şi Ungaria, plus că au penetrat chiar şi în topul Billboard. Marea performanţă mi se pare însă poziţia obţinută de Stalingrad în UK: no. 32 (cea mai bună ever).

Adevărul e că în epoca recentă heavy metal-ul trăieşte un mare revival. Te uiţi în primul rând la Priest & Maiden, care au un box office mai ceva decât în epoca adevăratei lor glorii (anii ’80, of course). Fenomenul are o explicaţie sociologică simplă. Fanii de altă dată sunt alive & well, chiar dacă îşi poartă resemnaţi burta şi chelia.

În plus, faţă de de perioada 1990-2005, acum au şi plozi mari, gata convertiţi la religia metalistă. Chiar dacă unii dintre plozii ăştia au în playlist şi trupe din noul val (Avenged Sevenfold, Bullet for My Valentine, Trivium etc.), nu uită să aducă un prinos de recunoştinţă marilor întemeietori.

Aşa că Accept nu au făcut decât să speculeze această stare de spirit şi au revenit pe piaţă la timpul potrivit. Şi iată că treaba a funcţionat, cu toate că o parte dintre fanii ăia vechi şi adevăraţi se pişă pe Tornillo şi se duc la concertele U.D.O.. 

Update 1:

Bătrânii teutoni nu se lasă, deşi secolul XXI a căpătat şi el amploare. În 2014 au scos al treilea album al „epocii Tornillo”, Blind Rage. Cu i-a păsat? Se pare că multora.

Blind Rage a devenit primul no. 1 în chart-ul german din istoria trupei şi cea dintâi intrare în Top 40 Billboard. Iată că Accept e mai mainstream decât oricând, deşi n-a schimbat nimic semnificativ în sound-ul său.

Update 2:

La finalul lui 2014, Accept a rămas fără doi membri cu ștate vechi, chitaristul Herman Frank și bateristul Stefan Schwarzmann. Bineînțeles că s-au găsit imediat înlocuitori, dar după aceste mutări, formația s-a transformat definitiv într-o franciză al veteranilor Hoffmann și Baltes.

Noul line-up a realizat primul album, The Rise of Chaos, abia în vara lui 2017. The Rise of Chaos exhibă eternele stereotipuri heavy metal, pentru că asta așteaptă lumea de la Accept, ce dracu’!


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Accept

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s