The Academy Is…

The Academy Is...Mostră de înţelepciune:

„Eu zic că subiecţii noştri ar fi avut ceva potenţial să se desprindă din marea masă a trupelor emo. Nu ţin să-i recomand fanilor mai pretenţioşi ai rock-ului, pe care îi las să bocească mai departe pe CD-urile lor preferate cu Radiohead şi Tool, dar cred că The Academy Is… nu stau deloc rău sub aspect muzical. Au un anumit bun simţ melodic şi un „touch” personal, elemente ce-i fac chiar agreabili.”


Locul de origine:

  • Barrington, Illinois, SUA

Perioada de activitate:

  • 2003-2011, 2015

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Acum vreo 5-6 ani adolescenţii „emo” deveniseră o marotă colectivă pe meleagurile noastre fascinante. Termenul „emo” era vehiculat adesea în conversaţiile cotidiene, fără ca nimeni să ştie exact ce înseamnă şi de unde vine. În general era asociat cu adolescenţii suicidali, despre care se ştia vag că ascultă un fel de muzică rock depresivă.

Prin anii ’90, când îşi tăia venele vreun borac mohorât, chiar şi la noi lumea ştia să-i arate cu dejtu’ pe odioşii de Nirvana sau de Metallica.  În schimb, la finele deceniului trecut, puţini compatrioţi ştiau să spună pe nume uneltelor diavolului. Dealtfel canalele de ştiri care au generat psihoza „emo” nu prea se oboseau să menţioneze de My Chemical Romance, Fall Out Boy sau Panic! at the Disco, denumiri oricum greu de reţinut pentru publicul lor ţintă.

Dar hai să lămurim ce căcat înseamnă „emo”. Păi în primul rând avem de-a face cu un curent muzical în jurul căruia s-a coagulat o întreagă subcultură juvenilă. Ăsta e un „pattern” vechi dealtfel. Mişcarea emo îşi are originile în underground-ul rock american al anilor ’80, iniţial fiind vorba despre o variantă melodică de punk, cu texte de natură personală, confesivă.

Oricum termenul a intrat în uz ceva mai târziu, prin anii ’90, dar pe atunci se referea încă la un curent „underground”. Penetrarea treptată în mainstream s-a petrecut pe la începutul frumosului nostru secol, mulţumită unor trupe ca Jimmy Eat World, Dashboard Confessional, Taking Back Sunday, New Found Glory etc.

Apogeul „emo” a fost undeva prin 2006-2008, când trupe precum alea trei menţionate în primul paragraf (My Chemical Romance, Fall Out Boy, Panic! at the Disco) au avut parte de un succes comercial uriaş. Deja sound-ul emo se transformase semnificativ, chiar şi faţă de primii ani 2000, ca să nu mai spunem de precursorii din anii ’80. De fapt se desprinseseră mai multe tendinţe: una ceva mai soft, mai melodioasă, alta ceva mai agresivă („screamo”), plus o a treia situată undeva la mijloc.

Cât despre înclinaţiile suicidale, aici intervin desigur exagerările mediei americane, preluate cu un delay de vreo doi ani şi de canalele româneşti de căcat. Textele cântecelor au într-adevăr „încărcătură emoţională”, sunt o expresie a crizei adolescenţei, dar asta nu e nici o premieră în istoria rock’n’roll-ului.

Nu spune nimeni să te arunci de pe bloc, iar „emo” nu depăşeşte coeficientul mediu de  nocivitate al culturii pop în marele ei ansamblu. Toată această tevatură a determinat marea majoritate a trupelor etichetate drept „emo” să se dezică în mod categoric de acest „tag”. 

Uite că am lungit iar discuţia şi n-am pomenit despre subiecţii articolului, cunoscuţi sub denumirea caraghioasă de The Academy Is… (punctele de suspensie le aparţin).  Povestea lor a început la fel ca în alte jde mii de cazuri, ca formaţie de liceu, undeva în Barrington, o suburbie a marelui Chicago.

Au fost remarcaţi de concetăţeanul Pete Wentz, basist şi textier la Fall Out Boy, un icon al subculturii emo şi un bun antreprenor. Wentz i-a  luat pe Academy Is… sub aripa-i protectoare şi le-a scos albumele la casa lui de discuri, Decaydance. În viaţa de opt ani a trupei au existat trei albume: Almost Here (2005), Santi (2007) şi Fast Times at Barrington High (2008).

Succesul comercial a fost mai degrabă unul moderat. Primul album s-a oprit undeva în zona inferioară a Topului 200 Billboard. Santi a avut o performanţă mult mai bună, izbutind să intre în Top 40.

Probabil că de la Fast Times at Barrington High au fost aşteptări foarte mari, dar discul s-a oprit la poziţia a 17-a. Totuşi, în America astfel de clasări chiar înseamnă ceva, plus că The Academy Is… aveau o concurenţă masivă la vremea aia în sectorul lor de activitate.

Din punct de vedere stilistic, trupa se înscrie evident în acea tendinţă soft a curentului emo. Cum îmi place mie să mă dau expert în orice, spun că The Academy Is… descind cumva pe linia Weezer-Jimmy Eat World-Fall Out Boy, primind şi ceva influxuri dinspre Green Day şi Blink-182. Însă asta era cam la ordinea zilei prin 2005.

Eu zic că subiecţii noştri ar fi avut ceva potenţial să se desprindă din marea masă a trupelor emo. Nu ţin să-i recomand fanilor mai pretenţioşi ai rock-ului, pe care îi las să bocească mai departe pe CD-urile lor preferate cu Radiohead şi Tool, dar cred că The Academy Is… nu stau deloc rău sub aspect muzical. Au un anumit bun simţ melodic şi un „touch” personal, elemente ce-i fac chiar agreabili. Cântecele sunt practic toate „upbeat”, cu refrene bine punctate, iar atmosfera e cât se poate de benignă, cu un iz vag de melancolie. 

Textele sunt desigur „emoţionale” şi „confesive”, dar până la urmă ce căcat e muzica dacă nu un mijloc de exprimare a emoţiilor şi un mod de a se confesa al creatorului. Bine, să nu te aştepţi la culmi de intelect în ceea ce-i priveşte pe The Academy Is…, că doar oamenii se adresează adolescentului american mediu, care nu are ambiţii de şef de promoţie la Harvard, dar nu e nici ultimul junkist.

Până una alta, ceea ce făceau ei şi alţi colegi din breasla „emo pop” ilustrează cu mult mai bine spiritul epocii decât chestii ca gangsta rap-ul sau metalcore-ul. Caraghios este că tolomacii continuau să cânte despre viaţa de liceu chiar şi după ce au trecut binişor de 20 de ani (vezi şi titlul albumului trei). Însă la fel s-a întâmplat cu mai toate formaţiile de tipul ăsta. Ce să-i faci, publicul ţintă trebuia să primească satisfacţie.

Ca imagine, The Academy Is… sunt genul de băieţaşi simpatici, care fac fetele de 14 ani să se umecteze cu ochii deschişi. Nimic sumbru şi întunecat, aşa cum sunt preconcepţiile legate de curentul emo.

Dacă dai un mic search pe google o să găseşti şi acum tone de dovezi de adoraţie din partea fanelor devotate. Centrul atenţiei este desigur frontman-ul William Beckett, un flăcău chipeş, cu ceva calităţi de showman. 

Formaţia s-a spart în 2011, într-o epocă în care foştii „emo kids” înaintaseră deja în vârstă şi râdeau singuri de frământările de odinioară ale sufletului lor. William Beckett s-a lansat cu avânt în cariera solo.

Primul album, Genuine & Counterfeit (2013), a fost doar no. 156 la Billboard. Fapt previzibil aş zice, fiindcă nu diferă prea mult de ce făcea cu The Academy Is… Probabil că în curând va fi uitat până şi de fanele pe care le-a dezvirginat în vremurile de glorie şi îşi va câştiga traiul cântând cover-uri prin bodegi obscure.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referințe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „The Academy Is…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s