Nathan Abshire

Nathan AbshireMostră de înţelepciune:

„Dacă s-ar fi născut pe plaiurile noastre, taica Nathan ar fi fost denumit “rapsod popular”. Om dintr-o bucată, dăruit cu un talent uriaş, Abshire trăia din rărunchi fiecare notă muzicală. Acordeonul părea una cu trupul lui mătăhălos, iar chiuiturile şi jelaniile sale în franceza cajun răsunau din întreaga-i fiinţă. E povestea vieţii unui om modest, dar fericit cu harul său pentru muzică, dispus în fiecare secundă să-şi împartă fericirea cu “ti-monde” (adică prieteni, pe limba lui).”


Naştere: 

  • 23 iunie 1913, Gueyden, Louisiana, SUA

Deces:

  • 13 mai 1981, Basile, Louisiana, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Probabil te vei întreba ce caută aici ăsta care seamănă cu unchiul tău Vasile din Pătârlagele, dar am promis că voi scrie despre oameni importanţi pentru diverse nişe muzicale. Iar Nathan Abshire este „o legendă, o instituţie, un erou, este idolul tuturor… e cel mai tare tip pe care-l cunosc”. Sau cel puţin aşa spune un cetăţean în Good Times Are Killing Me, un mic documentar cu şi despre Abshire, filmat în 1975.

Este foarte posibil să aibă mare dreptate din punctul de vedere al populaţiei cajun, una dintre minorităţile francofone ale Louisianei, localizată în regiunea sud-vestică a statului, denumită Acadiana. Pe lângă o bucătărie de faimă mondială, respectiva populaţie are şi o tradiţie muzicală savuroasă, care începând de prin anii ’60 încoace a trezit un interes considerabil din partea iubitorilor de muzici exotice din State şi de pretutindeni.

Înainte de a povesti câte ceva despre taica Nathan, să lămurim pe scurt care-i treaba cu neamul cajun. Dacă ştii că Louisiana a fost iniţial colonie franceză, probabil vei fi tentat să crezi că avem de-a face cu urmaşii coloniştilor originali. Fals! Cajuns provin dintr-o altă fostă colonie franceză, Acadia, situată în partea estică a Canadei.

Acadia a fost cucerită de Imperiul Britanic în 1710 şi transformată în Noua Scoţie, dar pentru o vreme franţujii au rămas pe loc. Însă mare parte din ei au refuzat să se supună noii stăpâniri şi au participat la mai multe operaţiuni militare împotriva englezilor. Situaţia a escaladat în timpul Războiului de Şapte Ani (1756-1763), un fel de „proto-război mondial”, fapt ce l-a determinat pe guvernatorul britanic din Noua Scoţie să ordoneze deportarea acadienilor, fără a ţine cont că unii dintre ei au rămas neutrii.

Aceştia au ajuns în mai multe zone ale Americii de Nord, dar mai ales în Louisiana, care revenise de curând Spaniei. Spaniolii i-au primit pe acadieni nu numai fiindcă erau în relaţii bune cu Franţa, dar şi pentru că aceştia erau de confesiune catolică. În 1803 Louisiana a revenit Franţei lui Napoleon, care a vândut-o după numai trei săptămâni tinerelor State Unite, pentru suma de 60 de milioane de franci.

Acadienii noştrii au rămas acolo, ducându-şi traiul cum au putut în patria marelui vis. Desigur, în atâta amar de vreme s-au amestecat şi cu alţii, au asimilat diverse influenţe culturale, dar şi-au prezervat multă vreme tradiţiile ce au stârnit un interes deosebit din partea etnologilor.

Ei se autodesemnează drept „cadiens”, cajuns fiind forma anglicizată a termenului. Idiomul vorbit de cajuns este o varietate a limbii franceze ce a păstrat aspecte ale unor dialecte arhaice.

În epocă actuală franceza cajun este pe cale de dispariţie, taica Nathan făcând probabil parte din ultima generaţie ce a folosit-o în mod curent. Numărul populaţiei cajun este estimat în prezent la circa 1,2 milioane de suflete răspândite în cuprinsul Statelor Unite, dintre care aproape jumătate vieţuiesc în Louisiana, o diaspora semnificativă existând în Texas.

Stilul muzical cajun este înrădăcinat în vechea tradiţie a comunităţii, dar cu timpul a absorbit diverse influenţe din „mediul înconjurător”, în special din country şi blues, iar mai târziu chiar şi din rock’n’roll. Prim-planul orchestraţiei este deţinut de acordeon şi de scripcă. În mod obişnuit, suportul ritmic era reprezentat de chitara acustică şi de trianglu. Mai târziu şi-au făcut apariţia contrabasul, bateria, chitara steel şi chitara electrică.

Cele mai multe dintre melodiile cajun sunt debordant de vesele, exprimând o bucurie de a trăi contagioasă, dar uneori se mai alunecă şi în butoiul cu melancolie, dacă nu chiar spre jalea cea mai amară. În titluri se regăsesc termeni ca „two step”, „waltz” sau „blues”, ce denotă specificul cântecului.

Acum că ştii tot ce e necesar despre cajuns şi muzica lor, să vedem în sfârşit care-i treaba cu taica Nathan. Omul a venit pe lume într-o zi cu soare, acum mai bine de un secol. Familia lui era una sărmană, aşa cum era mai tot neamul cajun la vremea aia.

Zicea că a învăţat acordeonul de capul lui încă de la vârsta de şase ani, iar de la opt ani îşi distra deja rubedeniile pe la diverse cumetrii. Apoi a mai crescut şi a devenit un lăutar vestit pe plaiurile acadiene, solicitat ca să încingă atmosfera pe la nunţi, botezuri, baluri şi alte serbări sau prin bodegi cu program dansant.

În 1935 a ajuns şi într-un studio de înregistrări al RCA, aflat la New Orleans, unde a tras şase cântece împreună cu formaţia Rayne-Bo Ramblers, ce au fost scoase pe trei discuri de 78 rpm. Acestea se numără între primele înregistrări de cajun music cunoscute.

Pe urmă au venit vremuri grele. Stabilirea unui număr mai mare de anglofoni în Louisiana, după descoperirea unor resurse de petrol, a adus cu sine o mare modă „western swing” (un stil de country influenţat de jazz), iar muzicanţii cajun găseau foarte greu angajamente. Nathan a trebuit să se reprofileze pe vioară, ca să rămână cât de cât în biznis.

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, a venit războiul şi s-a trezit cu ordin de chemare. Spre norocul lui s-a rănit în timpul instrucţiei şi a fost trimis înapoi acasă. 

Perioada dificilă a luat sfârşit prin 1948, când Nathan a devenit frontmanul formaţiei Pine Grove Boys. Între timp neamul cajun şi-a recăpătat interesul pentru muzica lui tradiţională, iar omul nostru putea iar să zică cu drag şi spor la instrumentul lui preferat şi să mai facă rost de un ban pentru traiul de zi cu zi.

În 1949 a revenit şi în studioul de înregistrări şi a realizat hit-ul vieţii: Pine Grove Blues.  Discul a fost scos la un mic label local, într-un tiraj record de 3200 de copii. De obicei discurile cajun erau publicate cam în 500 de exemplare, cam asta fiind cererea obişnuită prin partea locului. Interesant că apelativul „ma négresse”, folosit de Nathan în cântec, are sensul de „my baby”… 

Abshire a continuat să realizeze constant single-uri pe toată durata anilor ’50, apoi şi în anii ’60, pentru câteva case de discuri mărunte de prin partea locului. Mulţumită acestui fapt este unul dintre muzicanţii cajun cu activitatea cea mai bine documentată. 

În anii ’60 tânăra intelighenţie americană şi-a descoperit chemarea pentru muzica tradiţională şi aşa s-a născut un curent „folk revival”. Cu acest prilej au ieşit la lumină stiluri regionale despre care se ştiau puţine lucruri, ca blues-ul din Delta Mississipi şi cel din Piedmont sau folk-ul muntenilor din Apalaşi.

Nu a trecut mult până când muzica neamului cajun a intrat şi ea în radar. În 1964 Nathan Abshire şi Pine Grove Boys au cântat la Newport, pe scena celui mai important festival folk din America, recitalul lor încheindu-se cu „standing ovations”. De atunci taica Nathan a devenit un fel de ambasador al muzicii cajun pe la diverse paranghelii de tipul ăsta.

În 1966 a apărut în premieră pe un disc scos în afara Louisianei. Este vorba de Cajuns Fais Do-Do, o compilaţie Arhoolie Records, a cărei faţă A este constituită în întregime din înregistrări live cu Abshire, acompaniat de grupul Balfa Brothers.

În perioada 1966-68 a susţinut câteva sesiuni pentru Swallow Records, din care au rezultat apoi primele sale două LP-uri, Pine Grove Blues (1969) şi The Good Times Are Killing Me (1975), ambele realizate împreună cu aceiaşi Balfa Brothers.

Nathan Abshire a continuat să suscite interes şi pe parcursul anilor ’70. Discografia lui s-a îmbogăţit cu încă două LP-uri, scoase de astă dată pentru label-ul numit La Louisianne, plus încă unul şi jumătate apărute la Sonet Records din Suedia. Din păcate, bătrânul Nathan n-a ajuns niciodată să concerteze în Europa, aşa cum au făcut Balfa Brothers, din cauza spaimei de avion (încă un motiv în plus să se bucure că a scăpat de război). 

În 1971 a apărut alături de alţi tovarăşi muzicanţi din Acadiana într-un documentar TV numit Spend It All. Patru ani mai târziu nişte băieţi s-au găsit să facă un reportaj TV despre viaţa lui, difuzat sub titlul Good Times Are Killing Me, pentru care am pus link mai sus.

Între altele, moş Abshire ne povesteşte cum lumea s-a schimbat în bine pentru el faţă de perioada tinereţii. Pe atunci trebuia să meargă şi 20 de mile ca să cânte pe undeva şi să câştige un sfanţ, dar acum se găsea e un club de noapte în fiecare cartier.

Lui taica Nathan i-a plăcut tare mult să cânte, să bea şi să se distreze. Până la urma nu l-a mai ţinut ficatul şi a mierlit-o în 1981, la aproape 68 de ani.

Farmecul inefabil al muzicii cajun a continuat să atragă interesul unui anumit public. Ca dovadă, cea mai mare parte a cântecelor sale au fost reeditate pe CD încă din anii ’90, iar apariţia Internetului a contribuit decisiv la menţinerea unui „cult” internaţional al muzicii bravului acordeonist.

Dacă s-ar fi născut pe plaiurile noastre, taica Nathan ar fi fost denumit „rapsod popular”. Om dintr-o bucată, dăruit cu un talent uriaş, Abshire trăia din rărunchi fiecare notă muzicală. Acordeonul părea una cu trupul lui mătăhălos, iar chiuiturile şi jelaniile sale în franceza cajun răsunau din întreaga-i fiinţă. E povestea vieţii unui om modest, dar fericit cu harul său pentru muzică, dispus în fiecare secundă să-şi împartă fericirea cu „ti-monde” (adică prieteni, pe limba lui).

După cum mărturiseşte în acel mini-documentar, nu ştia nici măcar să-şi scrie numele, dar pe afişe era menţionat drept „writer of Pine Grove Blues”. Întrebat cum îşi facele cântecele, spune: „I make it in my head… and when I got it fixed up in my head and take my accordion and play”.

Cel mai frumos moment din tot interviul este cel din final, când taica Nathan mărturiseşte cu nonşalanţă: „Everybody love me. Colored. Indian. I got no enemies, you know what I mean? I’ll be 62 in the 27th of June and never been in jail in my life”.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „Nathan Abshire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s