Mick Abrahams/Blodwyn Pig

MickAbrahamsMostră de înţelepciune:

„Ideea e că Blodwyn Pig erau foarte hip la vremea respectivă, dovadă că ambele albume au ajuns în Top 10. În orice caz, de eşti pasionat de blues-rock sau de prog-rock şi vrei să ai o perspectivă mai largă decât cea furnizată de eternii monştri sacri, Ahead Rings Out şi Getting to This ar reprezenta nişte achiziţii de preţ pentru colecţia ta de viniluri, de CD-uri sau, de ce nu, de foldere cu mp3-uri.”


Naştere Mick Abrahams: 

  • Michael Timothy Abrahams, 7 aprilie 1943, Luton, Bedfordshire, Anglia

Perioade de activitate Blodwyn Pig:

  • 1968-1970
  • 1974
  • 1988-1996
  • 2005-2007

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

În Marea Britanie, în ultimii ani ’60, au ieşit la rampă tone de ghitarişti mirobolanţi şi flamboianţi: Eric Clapton, Jeff Beck, Jimi Hendrix (care e un produs al show biz-ului din UK), Alvin Lee, Peter Green, Jimmy Page, Ritchie Blackmore… Aşa că cine să mai aibă ochi şi urechi pentru bietul Mick Abrahams?

Bine, nu-i vorbă, omul n-a trecut chiar neobservat prin peisaj, dar nu a ajuns aşa un poster boy ca ăştia de i-am înşirat mai înainte. Abrahams e un chitarist talentat şi simte blues-ul, în limitele în care poate un brit să-l simtă. Fiindcă din punctul meu de vedere niciun englezoi care cântă straight blues, începând cu colosalii Eric Clapton şi Peter Green, nu ajunge mai sus de genunchiul unui Muddy Waters, Howlin’ Wolf, Albert King sau ce negru bazat mai vrei tu.

Când e vorba despre o extrapolare a blues-ului, ca la Cream sau la Led Zeppelin de exemplu, atunci discuţia e alta. De altfel, ce a cântat Abrahams cu Jethro Tull şi apoi cu Blodwyn Pig e tot muzică inspirată de blues şi nu blues propriu-zis, deci îi dau un plus.

La fel ca mulţi colegi de generaţie, omul nostru şi-a făcut ucenicia prin barurile englezeşti cu program de rock’n’roll şi rhythm’n’blues, acompaniind eroi locali precum Neil Christian şi Screaming Lord Sutch. Interesant că în formaţia primului le-a succedat pe post unor iluştrii anonimi, cunoscuţi mai târziu ca Jimmy Page şi Ritchie Blackmore.

Ca mulţi alţi muzicanţi tineri din epocă, Mick Abrahams a devenit fascinat de abordarea blues-rock năvalnică şi laborioasă a trio-ului Cream, aşa că la începutul lui ’67 a emulat şi el acest stil, ca lider al trupei McGregor’s Engine. Alături de el, în gaşcă se mai aflau basistul Andy Pyle şi bateristul Clive Bunker. McGregor’s Engine a stârnit ceva interes pe plan local, în Luton, unde îşi aveau trupeţii reşedinţa. Soarta a făcut ca trio-ul să cânte pentru mai puţin de un an.

În noiembrie ’67, Abrahams şi Bunker au fost convinşi de Ian Anderson să lase totul baltă şi să i se alăture în marea aventură Jethro Tull. Ghitaristul nu a rezistat prea mult în compania cocostârcului flautist, luându-şi tălpăşiţa în noiembrie ’68. În intervalul ăsta şi-a adus contribuţia din plin la cel dintâi LP Tull, This Was, care a pătruns în Top 10 britanic.

Abrahams semnează câteva dintre piesele albumului, de cele mai multe ori în tandem cu Anderson. Move on Alone îi aparţine în exclusivitate, motiv pentru care s-a ocupat şi de lead vocals (singurul cântec din discografia trupei unde face altcineva asta decât Ian Anderson). 

This Was sună destul de diferit faţă de ceea ce percepem acum ca Jethro Tull, iar faptul se datorează în bună masură şi pasiunii pentru blues a lui Abrahams. Anderson are şi el un background de blues serios, dar după This Was şi-a dorit să înglobeze şi o componentă folk/medieval music în sound-ul formaţiei. După cum ştim a şi făcut-o, dar fără Abrahams care a decis că aşa ceva nu i se potriveşte.

Din acest motiv s-a cărat for good din JT şi a pus-o rapid de un nou combo, botezat Blodwyn Pig, zice-se de un tovarăş hippiot cam prăjit. Pe lângă Abrahams (lead vocals & guitar), din Blodwyn Pig mai făceau parte Jack Lancaster (saxofoane, flaut), Ron Berg (tobe) şi Andy Pyle (bass, vechiul coleg de la McGregor’s Engine).

Existenţa trupei a fost una meteorică, dar cele două LP-uri imprimate, Ahead Rings Out (1969) şi Getting to This (1970), se numără printre realizările notabile ale epocii, cu un plus pentru cel dintâi. Blodwyn Pig practica un hibrid frenetic şi tumultuos de rock, blues şi jazz, înscriindu-se într-o tendinţă destul de proeminentă atunci în muzica britanică. 

Pe bună dreptate, mulţi spun că formaţia sună ca o încrucişare între Jethro Tull-ul timpuriu şi Colosseum, deci o putem băga fără teamă în sertarul cu prog-rock incipient. În sprijinul asemănării cu Colosseum vine şi obiceiul lui Lancaster de a sufla în două „ţevi” deodată, aidoma lui Dick Heckstall-Smith, dar de fapt amândoi se inspiraseră de la marele jazzist Roland Kirk.

Ideea e că Blodwyn Pig erau foarte hip la vremea respectivă, dovadă că ambele albume au ajuns în Top 10. În orice caz, de eşti pasionat de blues-rock sau de prog-rock şi vrei să ai o perspectivă mai largă decât cea furnizată de eternii monştri sacri, Ahead Rings Out şi Getting to This ar reprezenta nişte achiziţii de preţ pentru colecţia ta de viniluri, de CD-uri sau, de ce nu, de foldere cu mp3-uri. 

Cu toate că în doi ani formaţia reuşise lucruri bune, Abrahams a intrat în conflict şi cu Lancaster, aşa că în toamna lui 1970 ghitaristul şi-a luat tălpăşiţa şi din Bloodwyn Pig. Cei rămaşi s-au scremut un timp ca să-l înlocuiască, ba cu Peter Banks (ex-Yes), ba cu proto-punk-istul Larry Wallis, dar în cele din urmă au lăsat-o baltă. 

Mick a perseverat şi a mai pus-o de o formaţie, zisă Mick Abrahams Band. LP-ul de debut, An Musical Evening With The Mick Abrahams Band (1971), are un sound updatat, cu incursiuni în prog-rock, hard rock şi southern rock. Nu e nici rău, dar nici de mare strălucire. Al doilea album, At Last (1972), sună mai mult ca un Blodwyn Pig reloaded, asta şi datorită prezenţei ca invitat a lui Jack Lancaster. 

Mick Abrahams Band nu a reuşit să se distingă într-un peisaj rock foarte dens, aşa că în 1974 amicului nostru i-a venit ideea de a reforma Blodwyn Pig, că tot se reîmprietenise cu Lancaster. Treaba nu a mai funcţionat însă, gaşca spărgându-se după doar jumătate de an, fără să imprime niciun disc nou.

În 1975 Abrahams a scos un LP cu lecţii de chitară ce a trezit ceva interes, pentru că pe vremea aia nu puteai să înveţi să cânţi nici măcar de pe casete VHS, ce să mai zic de net. Respectivul material didactic s-a vândut chiar mai bine decât cele două albume Mick Abrahams Band, fapt ce se pare că a umplut paharul cu dezamăgiri al flăcăului din Luton. Drept consecinţă, băiatul şi-a băgat picioarele în el de show biz şi vreme de vreo 15 ani a trăit doar din job-uri modeste, ca  şofer, paznic sau consultant financiar. 

Cum a stat destul  deoparte, prin 1988 şi-a scos chitara din debara, chitit să cânte din nou pe scenă. A reuşit să adune o nouă gaşcă, pe care a botezat-o Blodwyn Pig, deşi din formula originală nu mai era prezent decât Andy Pyle. În rest line-up-ul mai includea alţi patru oameni, dintre care unii cu pedigree ales, cum ar fi Clive Bunker sau Dick Heckstall-Smith.

Formaţia a intrat în circuitul de blues din UK, ce începea să se revigoreze la vremea aceea, pe fondul nostalgiei cetăţenilor de vârsta a doua spre a treia după anii ’60. Noul Blodwyn Pig nu avut însă stabilitate, componenţa schimbându-se foarte des în următorii câţiva ani. 

În 1991 a ieşit şi albumul de revenire, All Said and Done, apărut sub semnătura lui Mick Abrahams, deşi înregistrările au fost realizate în formula care pe scenă folosea numele Blodwyn Pig. Probabil că a fost vorba despre o mică problemă de copyright.

În fine, de prin 1992 până prin ’96, chitaristul a avut parte de un „backing band” constant, prezentat ca Mick Abrahams’ Blodwyn Pig. Cel dintâi material astfel împachetat a fost Lies (1993). Nu doar componenţa n-are de-a face cu Blodwyn Pig-ul original, dar şi sound-ul diferă semnificativ.

Lies e o combinaţie de blues-rock şi soul sudist, cu aspect cam ersatz. Şi vocea lui Mick se modificase, devenind cu mult mai dogită, fără a ajuta însă prea mult la crearea unei impresii de blues autentic. Cu aceiaşi formulă, Abrahams a scos încă două albume: unul live (All Tore Down, în 1994) şi unul de studio (Pig in the Middle, în 1996). 

Dacă spuneam despre blues-ul britanic din anii ’60 că pentru mine este „second hand blues”, ce pot să spun despre revival-ul din anii ’90? Mai bine nimic. Dar trăiască nostalgia şi reţetele ersatz, că aşa au mai câştigat un ban cinstit la senectute veterani meritorii precum bietul Mick.

Nu mai zic că fenomenul a luat treptat amploare şi pe continentul european, chiar mai mult ca în UK, aşa că Abrahams şi ai lui au continuat să aibă gig-uri din plin şi în secolul XXI. Ca să închei totuşi într-o notă optimistă consideraţiile despre blues-ul britanic contemporan, recunosc că acesta este  cu mile întregi deasupra scenei de blues din România, mai ales dacă ne raportăm la giganţi ca AG Weinberger, Berti Barbera şi… uhm… Mike Godoroja.

Începând cu Mick’s Back (1996), chitaristul şi-a scos noile producţii discografice doar sub nume propriu. Din noianul de apariţii, ceva atenţie ar merita „One” (1997), un disc de blues acustic, realizat cu aportul unui prieten de la tinereţe, zis Ian Anderson, care a băgat flaut, mandolină şi muzicuţă.

Odată cu înflorirea Internetului, Abrahams a scos puzderie de albume pe CD-R, distribuite prin intermediul website-ului său oficial şi probabil că şi pe la concerte. Nu numai vocea i s-a schimbat faţă de anii ’60, dar în epoca recentă look-ul său nu mai are nimic din hippiotul cu zulufi blond-roşcaţi de odinioară.

În noiembrie 2009 s-a anunţat că omul nostru are probleme nasoale de sănătate, aşa că se va retrage pentru o vreme. A revenit prin 2012, dar cântă mai rar, fiindcă aşa cum se poate afla de la secţiunea news a site-ului său, problemele nu-s chiar aşa uşor surmontabile. Important e că bătrânul Mick are umor chiar şi în momente dificile.

Update:

Între timp, băiatul pare să-şi fi revenit destul de bine. În 2015 a scos şi un nou album de studio, botezat sugestiv Revived!. A invitat la distracţie şi câţiva colegi de generaţie, cum ar fi Martin Barre, chitaristul care l-a succedat în Jethro Tull, sau Bill Wyman, fostul basist de la Rolling Stones.

Revived! este o colecţie diversă de blues-rock, blues acustic, rhythm & blues şi rock’n’roll, incluzând şi câteva preluări după Leiber-Stoller, Chuck Berry, Jimmy Reed sau Larry Williams. Un disc ca de moşnegi aşa, bine lucrat şi foarte simpatic.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Mick Abrahams: 

Blodwyn Pig:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s