Rabih Abou-Khalil

Mostră de înţelepciune:

„Rabih Abou-Khalil este unul dintre cei mai mari artişti în viaţă de pe întreaga planetă. Şi nu exagerez! Încă din anii ’80 Abou-Khalil scoate albume într-un ritm aproape anual, evitând redundanţa cu o obstinaţie laudabilă.

Omul are atâta imaginaţie, încât fiecare disc al său are ceva particular. Face ce face şi adună mereu instrumentişti din zone stilistice şi culturale diferite, îi pune să cânte laolaltă şi întotdeauna iese ceva cât se poate de organic şi de provocator.”

---

Naştere: 

• 17 august 1957, Beirut, Liban

Încadrare stilistică:

• Jazz, Arabic Jazz, Global Jazz, Film Score, Third Stream

---

Colţul criticului de artă:

Rabih Abou-Khalil este unul dintre cei mai mari artişti în viaţă de pe întreaga planetă. Şi nu exagerez! Încă din anii ’80 Abou-Khalil scoate albume într-un ritm aproape anual, evitând redundanţa cu o obstinaţie laudabilă.

Omul are atâta imaginaţie, încât fiecare disc al său are ceva particular. Face ce face şi adună mereu instrumentişti din zone stilistice şi culturale diferite, îi pune să cânte laolaltă şi întotdeauna iese ceva cât se poate de organic şi de provocator.

Abou-Khalil ţese muzica în jurul oud-ului său,  dar e departe de a fi egocentric, forţa echipei deţinând mereu întâietatea în creaţia libanezului. Într-un interviu a dezvăluit el singur care-i marele secret al reuşitei artistice:

„I don’t pick styles or particular instruments.  I never say to myself, “I need a tuba for this part”, it seems idiotic to me. I am looking for musical personalities that can work well together.”

Aşadar este vorba pur şi simplu de gândire sănătoasă. Complicat, complicat rău pentru specia umană… 

Dacă e să vorbim despre stilul lui Abou-Khalil, să pui etichete de tipul „arabic jazz” e cam superficial. 

În primul rând omul îşi trage inspiraţia dintr-o vastă zonă circum-mediteraneeană şi merge uneori şi dincolo de ea spre Orient, din Armenia până spre sudul Indiei.

Dacă ai impresia că lumea arabă/islamică este uniformă te înşeli gravi. Să bagi Levantul, Maghrebul, Turcia, Iranul în aceiaşi oală e o greşeală uriaşă. E ca şi cum ai pretinde că Anglia, Franţa, Germania, Italia, Spania sunt toate o apă şi un pământ doar pentru că pot fi subsumate complexului cultural occidental.

Nu mai zic ce influenţă are civilizaţia arabă/islamică asupra sudului european, din Portugalia până hăt prin Grecia, via mauri, sarazini, otomani.

Ca să nu mai lungesc vorba, Abou-Khalil cunoaşte şi exploatează din plin tot acest filon extrem de bogat (şi nu se fereşte nici de influenţe evreieşti, care-s tot de acolo).

Pe lângă asta omul ştie jazzul ca pe propria-i cameră de baie. Se simte că are noţiuni vaste de improvizaţie şi de orchestraţie pe care le foloseşte la maxim.

Şi mai trebuie spus că are o fină cunoaştere şi asupra muzicii clasice occidentale, ce reprezintă un nod foarte important în închegarea treburilor pe care le concepe el acolo.

În fine, mai adăugăm pe lista calităţilor omului nostru şi un pronunţat simţ al umorului, multe dintre titlurile sale de piese fiind foarte amuzante.

Abou-Khalil s-a născut la Beirut în 1957 şi a crescut în atmosfera culturală cosmopolită ce caracteriza Libanul acelei epoci.

Cum tot bipedul tre’ să aibă o chemare în viaţă, pentru micuţul Rabih chemarea a fost muzica. I-a plăcut aşa de mult că a avansat până la nivel academic, studiind oud-ul la Conservatorul din Beirut.

Oud-ul ăsta e o rudă apropiată a lăutei europene. Eu aş fi crezut că e precursorul ei direct, dar Wikipedia spune că nu-i aşa. Amândouă s-au desprins pe căi divergente din acelaşi strămoş comun, ceea ce e destul de plauzibil.

Pe când micuţul Rabih era în plină înflorire intelectuală, în Liban tocmai s-a pornit o odioşenie de război civil. Aţâţat cu fitile nasoale de prin afară, acesta a pus capăt definitiv ascensiunii unei ţări ce tindea să se tragă de şirete cu prosperii Occidentului.

Fiindcă a putut, micul Rabih şi-a luat tălpăşiţa spre Germania în 1978, prin părţile Bavariei mai exact.

După toate aparenţele, nu prea a spălat vase acolo, ci şi-a urmat menirea de slujitor al Euterpei. A făcut-o cât a putut de eficient, punând în vitrină o nouă şi frumoasă diplomă, de astă dată de la Conservatorul din München, unde a absolvit specializarea flaut.

Primul său album, Compositions & Improvisations, a apărut în 1982 şi e un duo flaut-pian cu neamţul Michael Armann. Materialul e demult „out of print” şi imposibil de găsit.

A urmat Bitter Harvest (1984), de asemenea nereeditat. Probabil că Rabih însuşi s-a opus  republicării primelor sale două albume, nemulţumit de ce-i insufla muza la tinereţe.

Pe ProgArchives.com am găsit o recenzie laudativă la Bitter Harvest, dar în fanii de rock progresiv nu poţi avea încredere, mai ales atunci când scriu despre alte genuri.

Formula care a participat la imprimări este probabil cea dintâi tentativă de combo transcultural  a lui Rabih, care de această dată cântă în alternanţă la flaut şi la oud. Ceilalţi tovarăşi sunt Michael Amrann (pian), Shankar Lal (tabla) şi Jonathan Brock (percuţie).

(Later edit: Discul a răsărit între timp pe YouTube și e chiar simpatic, pe „chill” și introspecție așa. Zic că n-are de ce să se rușineze maestrul de opera lui de tinerețe, chiar dacă, incontestabil, se află mult sub creațiile lui ulterioare.)

Adevăratul start al carierei lui Abou-Khalil s-a petrecut în 1987, când a scos LP-ul Between Dusk and Dawn. 

Acesta evidenţiază deja din plin iscusinţa libanezului de a crea un ansamblu muzical multicultural ce se poate exprima cu naturaleţe şi entuziasm.

Prima piesă, Dusk, e cam zeamă lungă, dar apoi orchestra intercontinentală se dezmorţeşte uşor, uşor şi deja întrezărim o nouă viziune în muzica modernă. 

Nu ştiu cum a făcut, dar junele Rabih a antamat la vremea aia doi jazzişti nord-americani cu greutate: saxofonistul Charlie Mariano (un mare erou necântat, trecut prin multe revoluţii la viaţa lui, de la be-bop la krautrock) şi basistul Glen Moore (un om de mare ţinută, membru în grupul Oregon).

Formula a fost completată de doi percuţionişti exotici policalificaţi: Glen Velez (un mexican din Texas) şi Ramesh Shotham (de loc din Madras, sudul Indiei).

Rabih cântă la oud pe marea majoritate a pieselor, excepţie făcând doar The Thing That Came Out of the Swamp, unde îl putem auzi la flaut.

Aceasta este una dintre cele mai simpatice piese de pe album, beneficiind şi de aportul invitatului Christian Burchard (marimba), lider al legendarei formaţii de krautrock/jazz-fusion Embryo (ce l-a avut ca membru şi pe Charlie Mariano, omul arzând-o vreme îndelungată pe la nemţi).

Din acel moment libanezul a renunţat definitiv la flaut în favoarea oud-ului şi probabil că bine a făcut. 

Se pare că Between Dusk and Dawn a avut ceva impact printre cunoscători, fiindcă Abou-Khalil s-a trezit în anul următor că lucrează în studio cu marele Manfred Eicher.

Nu am aflat încă din ce motive, Nafas a rămas singurul disc al lui Rabih pentru ECM. De sunat sună bine, dar e cumva diferit faţă de tendinţele dominante din creaţia libanezului. Atmosfera e ceva mai contemplativă şi mai austeră, iar elementele de jazz sunt destul de discrete.

Interesant că faţă de cele mai multe dintre albumele lui Rabih, aici nu apare nici un jazzist nord-american, cât de mic, exceptându-l pe Glen Velez care nu-i tocmai un jazzist. În rest apar turcul Selim Kusur, la ney (un fel de flaut), şi armeanul Setrak Sarkissian, la darbuka. 

Dacă nu ar fi vioiciunea percuţiilor, Nafas ar suna foarte aproape de ceea ce face tunisianul Anouar Brahem.

Poate tocmai asta e explicaţia acestei colaborări „one-off” a lui Abou-Khalil cu ECM. Eicher l-a descoperit în curând pe Brahem şi i-a zis libanezului: „Am găsit unul care cântă cum visez eu şi e suficient pentru raionul de muzică arăbească al prăvăliei mele. Deci pa!”

După episodul Nafas, Abou-Khalil s-a întors la MMP, micul label unde-şi scosese discurile de până atunci, şi a conceput un opus nou, Bukra (1989).

Echipa a fost aproape aceiaşi cu cea de pe Between Dusk and Dawn. A lipsit doar Charlie Mariano, substituit de Sonny Fortune, un saxofonist călit în anii ’70 alături de McCoy Tyner (splendidul LP Sahara) şi Miles Davis.

Bukra sună cumva ca o încrucişare între precedentele două albume ale lui Abou-Khalil, cu un plus adus de incisivitatea lui Fortune.

Roots & Sprouts (1990) este o încercare izbutită  de a cânta jazz doar cu un singur instrument specific genului: contrabasul (mânuit iarăşi de Glen Moore).

În rest, în combinaţia lui Abou-Khalil au intrat Glen Velez (frame drums), Selim Kusur (ney), Mohammad Al-Sous (darbuka), Yassin El-Achek (vioară – care-i la fel de orientală cum e şi occidentală). 

Lucru rar în opera libanezului, pe Roots & Sprouts găsim şi un „cover”. Este vorba despre Caravan (Duke Ellington), în original o temă cu inflexiuni orientale, care aici pare că s-a întors cu adevărat acasă.

A urmat Al-Jadida (1991), cel dintâi disc al libanezului pentru Enja Records, label german cu care a colaborat până acum câţiva ani. De precizat că Enja e o casă de discuri destul de însemnată, chiar dacă nu aşa de barosană ca ECM-ul.

Pe Al-Jadida, Abou-Khalil s-a folosit de minte şi de oud ca să lege un dialog fructuos cu nord-americanii Sonny Fortune şi Glen Moore şi cu orientalii Ramesh Shotham şi Nabil Khaiat (percuţionist sirian).

Blue Camel (1992) rămâne unul dintre momentele de vârf ale carierei lui Abou-Khalil, exprimând pe deplin caracterul cinematic al creaţiei sale.

Pentru acest disc de excepţie libanezul l-a readus pe bătrânul Charlie Mariano şi a importat nişte marfă nouă de peste Atlantic: Kenny Wheeler (flugelhorn, trompetă), Steve Swallow (bass) şi Milton Cardona (congas). Culoarea şi densitatea sunetului au fost întregite de aceiaşi Khaiat şi Shotham.

Se pare că în 1992 totul i-a mers ca uns lui Abou-Khalil, dacă adăugăm şi că faimosul ansamblu clasic Kronos Quartet i-a interpretat două compoziţii pe scena Stuttgart Jazz Summit.

La fel ca şi Roots & Sprouts, Tarab (1993) nu are decât un singur om de jazz, pe Glen Moore.

De această dată libanezul nu şi-a mai propus să facă un disc de jazz fără instrumentişti de gen, preferând să încline balanţa înspre splendoarea muzicii orientale. Ceilaţi componenţi ai echipei sunt Kusur, Shotham şi Khaiat.

Pentru Sultan’s Picnic (1994), maestrul Rabih a convocat din nou formula câştigătoare de pe Blue Camel (minus Shotham).

Însă nu a intenţionat deloc să recreeze sound-ul acelui album, ca dovadă că a amestecat trei noi instrumentişti în creuzet: Howard Levy (muzicuţă; ex-Bela Fleck & the Flecktones), Michel Godard (tuba, serpent; franţuz de neamul lui) şi Mark Nauseef (tobe; metamorfozat din rockist cu Ian Gillan şi Thin Lizzy în om prezent pe tone de discuri ethno-jazz).

Atenţie! Avem trei percuţionişti, basul şi tuba emit cam pe aceiaşi frecvenţă, plus că mai auzim saxofon alto, trompetă, muzicuţă şi oud. Au existat toate premisele ca să iasă un mare haos, dar libanezul cu oud şi minte a reuşit să-l ţină foarte bine în frâu.

Arabian Waltz (1996) este iarăşi un climax al creaţiei lui Abou-Khalil. Omul nostru îşi demonstrează din plin imaginaţia, înglobând sunetul unui cvartet de coarde într-un context muzical deja excentric „by default”. Cvartetul cu pricina este tocmai Balanescu Quartet, condus de Alexander Bălănescu.

Oud-ul lui Rabih funcţionează ca parte a unei secţii ritmice cu totul inedite, alături de tuba (sau serpentul) lui Godard şi de tamburina („frame drum”) lui Khaiat.

Oricât de iscusit ar fi fost libanezul într-ale orchestraţiei, Arabian Waltz n-ar fi ieşit aşa de bine dacă nu şi-ar fi furnizat singur nişte compoziţii de mare clasă.

De altfel trei dintre cele şase piese de pe album sunt variante refăcute ale unor creaţii ce apar pe discuri anterioare.

În sfârşit, Odd Times (1997) este cel dintâi material live scos de Abou-Khalil. Companioni sunt newcomer-ii de pe Sultan’s Picnic (Levy, Godard, Nauseef) plus Khaiat.

Discul conţine în mare parte piese inedite şi le demonstrează din plin celor care n-au fost la concertele libanezului că acesta se poate exprima şi pe scenă  la fel de vibrant şi de fermecător cum o face în studio.

Abou-Khalil a scris apoi coloana sonoră pentru filmul turco-german Yara (1998). Nu ştiu cum e filmul, dar muzica e plină de culoare şi de dramatism, chiar dacă orchestraţiile nu mai sunt atât de dense.

Pentru Yara, omul nostru a lucrat doar cu alţi trei instrumentişti: vechiul tovarăş Nabil Khaiat şi franţujii Dominique Pifarely (vioară) şi Vincent Courtois (violoncel).

După mai bine de un deceniu în care a funcţionat pe principiul „anul şi cârlanul”, libanezul nostru a luat o pauză discografică până în 2001, când a revenit cu unul dintre cele mai ambiţioase proiecte ale sale: The Cactus of Knowledge. 

Pentru materializarea acestuia a strâns lângă el încă 11 instrumentişti, adică un big band în toată regula.

Secţia de brass cuprinde în total cinci oameni (Dave Ballou – trompetă, Eddie Allen – trompetă, Michel Godard – tuba, Dave Bargeron – euphonium, Tom Varner – corn francez).

Apoi avem trei „woodwinds” (Antonio Hart – saxofon alto, Ellery Eskelin – saxofon tenor, Gabriele Mirabassi – clarinet), doi percuţionişti (Jarrod Cagwin – tobe, Nabil Khaiat – frame drum), un violoncel (Vincent Courtois) şi nelipsitul oud.

De remarcat că nord-americanii predomină, reprezentând practic două treimi din toată gaşca completată de un francez, un italian, un sirian şi de libanezul şef.

Atmosfera discului nu putea fi alta decât un dezmăţ de ritm şi culoare, cu melodii frenetice la unison şi cu improvizaţii dezlănţuite, dar şi cu momente de lirism.

Una peste alta, efortul de a aduna la un loc aşa o orchestră a meritat din plin, The Cactus of Knowledge înscriindu-se între cele mai reuşite reprize din discografia lui Abou-Khalil. Eu am spus că sună ca un fel de „Dirty Dozen Brass Band meets Sheherazada”.

Imprevizibil cum îl ştim, domnul Rabih a venit apoi cu Il Sospiro (2002), unde îi singur-singurel cu oud-ul lui cel drag. E un disc ceva mai greu de digerat, dacă nu eşti foarte în film.

În 2003 a ieşit un nou album al libanezului, Morton’s Foot, care e pur şi simplu delicios.

De data asta corabia navighează destul de mult în apele Mediteranei Occidentale, cu doi instrumentişti italieni la bord: Luciano Biondini (acordeon) şi Gabriele Mirabassi (clarinet). Sunetul de acordeon te duce puţin cu gândul la muzica lui Richard Galliano.

În rest îl regăsim iarăşi pe Michel Godard (tuba), ca şi pe Jarrod Cagwin (tobe, percuţie). Cagwin este prezent de atunci încoace pe absolut toate albumele lui Abou-Khalil şi a rămas singurul său colaborator yankeu din ultimul deceniu (cel puţin în studio).

Revenind la Morton’s Foot, trebuie spus că mai avem un om pe disc, chiar dacă nu behăie la toate piesele.

Este vorba despre Gavino Murgia, originar din Sardinia, care incantează în stilul tradiţional al păstorilor din insula lui de baştină. Sună pur şi simplu fermecător!

Abou-Khalil a trecut apoi la o introspecţie profundă, cu Journey to the Centre of an Egg (2005).

Este un album de trio, înregistrat alături de pianistul Joachim Kühn (o legendă a jazzului nemţesc, care cântă şi la sax alto la una dintre piese) şi de Jarrod Cagwin.

Deşi are influenţe etnice multiple, Journey to the Centre of an Egg este una dintre cele mai „jazz” creaţii din cariera lui Rabih şi poate fi considerat încă o combinaţie câştigătoare a minţii sale sclipitoare. 

Songs For Sad Women (2007) este străbătut de la un capăt la altul de o melancolie adâncă, dublată de o ironie subtilă.

Nucleului dur Abou-Khalil/Godard/Cagwin i se alătură Gevorg Dabaghyan, un armean cu duduk, instrument de suflat specific.

Anul următor a adus o nouă surpriză din partea omului nostru din Liban. Em Português reprezintă o colaborare cu un june fadist, pe numele său Ricardo Ribeiro. E practic primul album cu voce de la un cap la altul din discografia lui Rabih.

Rezultatul este o îngemănare de fado, muzică arabească şi muzică evreiască a cărei ingenuitate n-ar trebui să te surprindă dacă ai cunoaşte puţină istorie. Ceilalţi flăcăi din formaţie sunt Biondini, Godard (tuba, serpent, chitară bass) şi Cagwin.

Ulterior Abou-Khalil a primit însărcinarea măreaţa de a compune un soundtrack pentru Nathan der Weise, un film nemţesc mut din 1922, a cărui acţiune se petrece în vremea Cruciadei a treia. Materialul a fost publicat apoi pe CD de Enja, sub titlul Trouble in Jerusalem.

Faţă de alte proiecte ale libanezului, ăsta sună un pic dezamăgitor, cu toată grandoarea lui sau poate tocmai din cauza acestei grandori. 

Trouble in Jerusalem a fost înregistrat cu  BJO Symphony Orchestra (Orchestra Federală de Tineret a Germaniei) şi cu cei doi tovarăşi de încredere, Godard şi Cagwin.

Rabih a rupt-o apoi cu Enja, după 20 de ani, dar n-a rămas pe drumuri, trecând la World Village, subsidiar de world music al companiei Harmonia Mundi (axată în principal pe muzică clasică).

Cel dintâi album realizat acolo a fost Hungry People (2012), o nouă demonstraţie de talent, creativitate şi simţ al umorului.

Nu lipsesc Godward (iarăşi la tuba, serpent şi chitară bass) şi Cagwin, plus că s-au petrecut şi reîntoarcerile inspirate ale lui Biondini şi Murgia (care de astă dată nu doar că incantează, dar bagă cu măiestrie şi la sax sopran).

Nu ştiu cum va fi perceput Rabih Abou-Khalil peste veacuri. Va fi desemnat într-un final ca unul dintre cei mai străluciţi şi mai inovativi compozitorii şi interpreţi ai epocii sale?

Va fi adulat doar în Libanul natal, unde se va organiza cu regularitate Festivalul Internaţional Abou-Khalil? Sau opera sa o să zacă complet uitată prin rafturi prăfuite? Habar n-am ce va fi.

Totuşi germenii adevăratei recunoaşteri a valorii lui Rabih Abou-Khalil încep să se ivească. Spuneam că în anii ’90 Kronos Quartet i-au cântat nişte compoziţii la un festival de jazz, dar mai recent lucrările sale au intrat în repertoriul unora ca Yo-Yo Ma sau The Hilliard Ensemble. Ceva, ceva se mişcă. 

În final îmi pun şi o dorinţă. Fie ca organizatorii români de concerte de jazz să-l aducă pe Abou-Khalil în România. Nu de alta, dar m-am plictisit teribil de Nik Bärtsch’s Ronin şi nici Chick Corea sau John McLaughlin nu mai sunt în topul preferinţelor mele. Mulţumesc.

Update:

Șapte ani i-au trebuit lui Rabih Abou-Khalil să scoată un nou album. The Flood and the Fate of the Fish a apărut în 2019 la Enja Records, reînnondând o lungă și frumoasă colaborare, întreruptă cu aproape un deceniu în urmă.

Come-back-ul libanezului sună absolut încântător. La înregistrarea albumului, Abou-Khalil a fost sprijinit de șase muzicanți, permutați în fel și chip, după imaginația debordantă a șefului de orchestră.

Singurul care-l susține piesă de piesă pe remarcabilul oudist este percuționistul Jarrod Cagwin. Luciano Biondini (acordeon) și Gavino Murgia (sax sopran, voce, launeddas) nu-s chiar omniprezenți, dar au o serie de intervenții spectaculoase. 

Glasul emoționant al lui Ricardo Ribeiro răsună pe parcursul a trei reprize fado-fusion, ce întregesc atmosfera de poveste a albumului.

În peisaj răsar și două figuri noi în contextul discografiei lui Abou-Khalil, turcul Kudsi Erguner (la ney) și japoneza Eri Takeya (la vioară), ambii cu contribuții memorabile.

Interesant că pe lângă oud-ul tradițional, Abou-Khalil bagă și la oud bas, un instrument confecționat special pentru el de un maestru lutier.

Noua jucărie suplinește absența tubistului Michel Godard, unul dintre cei mai constanți colaboratori ai libanezului din ultimul sfert de secol.

The Flood and the Fate of the Fish cucerește prin coloristica sa aparte și prin diversitatea trăirilor și sentimentelor, întinse de la voioșie până la elegie.

Între favoritele mele se află Crisp Crump Coating, cu Abou-Khalil pus pe șagă dimpreună cu gașca lui de muzicanți.

Foarte mult haz are și Is There Wine?, o variație pe teme de blues, cu Murgia intonând din gâtlej, în stilul ciobanilor sarzi.

La fel de captivant sună și Walls Without Doors sau For George, cântecele de jale de pe The Flood and the Fate of the Fish, noi mostre ale lirismului lui Abou-Khalil. 

Dintre fadourile interpretate de Ribeiro se remarcă mai ales Kyrie, transpunerea muzicală a unui poem antireligios scris de Ary dos Santos, un mare poet comunist, opozant al regimului dictatorial Estadio Novo.

Abou-Khalil a trecut de borna 60, dar sunt convins că are încă multe lucruri interesante de spus în muzică. Probabil că nu ne va lovi an de an cu albume, dar atunci când va ieși pe interval, ne va uimi din nou cu neostoita lui creativitate.

---

Referinţe bibliografice:

• Oficial: rabihaboukhalil.com, Bandcamp, Facebook, Twitter, YouTube
• Baze de date: AllMusic, AOTY, Discogs, Genius, IMDb, Jazz Music Archives, Last.fm, MusicBrainz, Musik Sammler, Prog Archives, RYM, setlist.fm, Sputnikmusic, WhoSampled, Wikipedia
• Publicații: AllAboutJazz, FIP, Jazziz, JazzTimes, laut.de, NPR Music, PopMatters, The Guardian
• Altele: ECM Reviews, encyclopedia.com, Piero Scaruffi