The A-Bones

The A-BonesMostră de înţelepciune:

„The A-Bones înseamnă una dintre cele mai bezmetice formaţii care au existat vreodată pe planetă, rock’n’roll-ul la maxim de dileală şi un portret al Americii outcast, cu miasme de pişat învechit pe zidul bodegii.”


Locul de origine:

  • Brooklyn, New York, SUA

Perioade de activitate:

  • 1984-1994
  • 2004-2016

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

În anii ’80, diverşi caraghioşi precum AC/DC, Aerosmith, Kiss, Motörhead sau Mötley Crüe vindeau deja spiritul rock’n’roll cu profituri ce atingeau cifre de jde milioane de dolari. Cât despre marea rebeliune punk, asta eşuase şi ea în forme de exprimare aproape la fel de sofisticate ca rock-ul progresiv. Totuşi, undeva prin Brooklyn existau nişte oameni cinstiţi, care prezervau adevăratul spirit rock’n’roll în toată splendoarea lui: sălbatic, crud, neşlefuit. Îşi ziceau A-Bones, după un cântec al legendarilor surferi de uscat The Trashmen.

Nucleul formaţiei este alcătuit din doi oameni amorezaţi unul de altul, luaţi şi cu acte, Bill Miller (voce bizonică) şi Miriam Linna (bătăi în tobe şi ciripeli demente). Sufletele lor s-au unit şi datorită  pasiunii arzătoare pentru rock’n’roll-ul timpuriu, mai ales pentru latura obscură şi subversivă a acestuia.

Amândoi colecţionau discuri de 45 de turaţii de care nu ştiau nici dracu’, nici mă-sa. Şi erau aşa de însufleţiţi că s-au apucat să-i dezgroape pe toţi tolomacii maniaci ce răcneau pe discurile ăstea. Ce fericire să se găsească un pulărău şi o chizdă care să împărtăşească o asemenea pasiune lunatecă! Ar trebui să zic despre A-Bones, doar că povestea începe ceva mai înainte de înfiinţarea trupei şi are implicaţii foarte profunde.

Înainte de altceva, Miller şi Linna chiar au făcut o treabă de veritabili arheologi ai rock’n’roll-ului. În primă instanţă au scos fabulosul fanzin Kicks, pe care cineva l-a denumit pe bună dreptate „the Greatest Rock N’ Roll Magazine in the World”. Nu au fost decât vreo şapte numere, apărute sporadic între 1979 şi 1992, dar conţinutul lor (articole, interviuri, discografii) e monumental.

Cei doi amorezi au mers chiar mai departe şi au pus-o şi de o casă de discuri. Norton Records a prins viaţă din 1986 şi există şi în prezent, având în spate un catalog incredibil. Pe de o parte este vorba despre reeditarea unor chestii vechi şi complet obscure, iar pe de alta avem de-a face cu materiale curente, ce au dat un nou impuls mişcării retro-rock din epoca recentă.

Norton a transformat outsideri fără de speranţă în artişti „cult” moderni. Hasil Adkins, Esquerita, Charlie Feathers, Andre Williams, Benny Joy. Cui i-ar mai fi păsat de astfel de bezmetici?

Dar Norton ar fi un subiect separat şi nu mi-am propus aici să  povestesc şi despre case de discuri. Revin acum la povestea lui Miller & Linna ca performeri, care e cel puţin la fel de impresionantă. Nu vorbim aici despre nişte nerzi care sapă după discuri prăfuite, ci despre nişte indivizi cu o perspectivă totală asupra fenomenului, care s-au urcat pe scenă şi au dat o viaţă nouă muzicii pe care o iubeau atât.

Miriam, o muieruşcă dată dracu’, e canadiancă de fel, dar a ajuns s-o ardă de tinerică cu punkiştii prin New York. În 1976-77 a bătut tobele cu magnificii The Cramps, aflaţi atunci abia la începuturi, pentru ca apoi să treacă scurt timp şi pe la unii Nervus Rex. Cam pe vremea aia cădea în dragoste cu un flăcău, Billy Miller, care tocmai încropise şi el o formaţie de rockabilly sălbatec, numită The Zantees.

Destinele lor muzicale, sexuale şi spirituale s-au unit prin 1979, când Miriam a început să dea în tobe la Zantees, în timp ce Billy îi întorcea spatele, că n-avea încotro, era frontman. Din formaţie mai făceau parte doi fraţi ghitarişti, Bill şi Paul Statile, plus un basist care s-a tot schimbat. Gaşca asta a existat până în 1983 şi a scos două LP-uri, un EP şi ceva single-uri, ca să dea de lucru altor colecţionari maniaci.

În 1984, după ce destinul Zantees s-a încheiat pe veci, Billy şi Miriam au inventant un alt band, A-Bones, subiectul de bază al articolului nostru. Dacă primul lor combo era specializat pe rockabilly, cu A-Bones cei doi rochişti straşnici au abordat o paletă stilistică mai diversă. Nu au depăşit însă limitele primitivismului timpuriu, pe lângă rockabilly, influenţele lor însemnând garage rock şi surf rock/hot rod (Stooges şi MC5 sună deja prea modern şi sofisticat).

O bună parte din repertoriu este alcătuit din cover-uri după piese obscure, scoase din străfundurile colecţiei de discuri, dar există şi o grămadă de piese originale în acelaşi mood cretin. Atenţie, când spun de rockabilly să nu te gândeşti la ceva gen Stray Cats, ăia sunt o versiune prea rafinată a genului, deşi sunt foarte mişto şi ei în felul lor. 

The A-Bones înseamnă una dintre cele mai bezmetice formaţii care au existat vreodată pe planetă, rock’n’roll-ul la maxim de dileală şi un portret al Americii outcast, cu miasme de pişat învechit pe zidul bodegii. Totuşi am impresia că în anii ’80, când a intrat gaşca pe sistem, vlăstarele eşuate de pe continentul marelui vis îşi rupeau mecla în ritm de hardcore. Cei care ascultau rockabilly şi garage rock erau mai de grabă marţafoii care citeau Village Voice şi căcaturi d-astea.

Am tot zis de Miller şi Linna, încât poate am creat impresia că A-Bones este un fel de proto-White Stripes. Nici vorbă de aşa ceva, deoarece Billy doar rage în microfon şi nu freacă nici un fel de griff. Band-ul, în formula sa clasică, mai include trei tolomaci, fiecare cu contribuţia lui fundamentală la întregirea demenţei. Bruce Bennett e omul care face haos cu ghitara, Marcus “The Carcass” Natale ţine un minim de echilibru cu bass-ul, iar Lars Espensen răsuflă grav într-un sax tenor.

Primele discuri scoase de A-Bones sunt nişte EP-uri, în ’86 şi ’88, al doilea dintre ele având un titlu ce mă face să visez cu ochii deschişi: Free Beer For Life. Cel dintâi LP, Life of Riley (15 Kaboomin’ Hits!!), a ieşit abia în 1991. Coperta e genială: poză alb-negru cu un nene în pantaloni scurţi pe canapea şi cu pistolul aţintit spre tâmpla nevestii.

Anul următor, A-Bones a făcut coloana sonoră pentru un film horror low budget, I Was a Teenage Mummy, ceva cu o majoretă răpită de o mumie sau aşa cumva. Al doilea album propriu-zis este Music Minus Five (1993), unde cinci face probabil referire la numărul tolomacilor din gaşcă.

Un an mai târziu, tolomacii s-au gândit să ia o pauză, Miller şi Linna preocupându-se mai mult de Norton Records, care prinsese proporţii. Că tot aveau casă de discuri, în ’96 au scos un album post-mortem, Crash the Party, făcut exclusiv din cover-uri după Benny Joy, un cântăreţ de rockabilly mort de şapte ani. 

Pe lângă toate astea, The A-Bones au scos şi o grămadă de single-uri, răspândite în general pe la alte label-uri decât Norton, aflate prin UK, Germania, Franţa, Belgia, Canada, Australia, Japonia. Dovadă că în aceea epocă existau deja secte dedicate primitivismului rock’n’roll în diverse colţuri ale planetei.

Brusc, prin 2004, pe Miller şi Linna i-a apucat din nou cheful de cântat, că doar ajunseseră la o vârstă. Aşa că au reînviat A-Bones în componenţa clasică, cu Bennett, Carcass şi Espensen. Că tot aniversau 20 de ani de la înfiinţare, s-au pupat singuri în cur şi au scos un CD dublu cu un titlu fermecător: Daddy Wants a Cold Beer and Other Million Sellers (Singles, Orphans and Outcasts). Adică au pus laolaltă grămada aia  de single-uri, plus diverse bullshit-uri pe care le ţineau prin sertare. 

Daddy Wants a Cold Beer este poate magnum opus-ul discografiei A-Bones. Ce căcat mai bun poţi să vrei de la viaţă? Pe copertă putem admira un dârlău burtos de vârstă mijlocie, cu maiou şi bretele, stând în cur pe fotoliu, cu halba de bere în bot.

Din 2004 încoace, se pare că The A-Bones au făcut ceva turnee, pe youtube existând filmări relativ recente de prin Europa (Spania, Olanda) şi Japonia. Era şi o filmare cu ei la o nuntă, pe care o descoperisem mai demult, dar a dispărut. Mare păcat, acolo era esenţa esenţelor A-Bones.

În 2009 a ieşit în sfârşit şi un album nou, Not Now!, parcă un pic mai aşezat, dar încă departe să degenereze într-un ersatz de rock’n’roll. Interesant că pe discul ăsta este prezent ca un fel de invitat permanent şi Ira Kaplan, de la Yo La Tengo (una dintre cele mai importante trupe indie din State). 

Update 1:

După un cincinal de pauză şi relaxare, The A-Bones a revenit cu încă un disc, Ears Wide Shut, scos exclusiv pe vinil. Înregistrările sunt de o  cruzime maximă, fiind realizate live în sala de repetiţii. A-Bones n-are milă de urechile tale de papagal care pretinde că ştie ce e ăla rock’n’roll. Şi bine face!

Repertoriul e alcătuit iarăşi din cover-uri, obscurităţi nepreţuite, în buna tradiţie a formaţiei. Găsim totuşi şi două piese tangenţiale cu stardom-ul: Tulane (un număr mai puţin cunoscut al lui Chuck Berry) şi Luci Baines (după The American Four, cu Arthur Lee în perioada pre-Love).

Ira Kaplan s-a distrat iarăşi cu prietenii de la A-Bones, în timp ce un alt coleg din Yo La Tengo, basistul James McNew este creditat ca producător. Mai mult ca sigur că s-a distrat şi el.

Update 2:

Oh, bietul Billy! S-a stins și el în cumplitul 2016, ca un star între staruri. Avea 62 de ani și suferea de o boală nasolă, un cancer rar, ceva sinistru de tot. Dispariția sa a fost consemnată de publicații majore, precum Rolling Stone sau New York Times.

M-a cam revoltat că ambele necrologuri se referă cu precădere la dimensiunea sa de arheolog al rock’n’roll-ului, menționând doar fugar despre A-Bones și Zantees. Pentru unii nu se face dreptate nici măcar după moarte. Sunt convins că lui Billy i se rupe complet. Are locul lui, în raiul outsiderilor rockabilly, unde ține jam-uri asurzitoare cu Esquerita, Haze și alți smintiți fabuloși.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Un gând despre „The A-Bones

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s