John Abercrombie

John AbercrombieMostră de înţelepciune:

„John Abercrombie îşi are locul său în galeria marilor chitarişti de jazz ai omenirii, dar în opinia mea umilă, acel loc e situat undeva într-un colţ cam prea discret. Mustăciosul american ar merita să fie pus ceva mai mult în lumină, fiindcă are o voce cât se poate de distinctă în noianul de purtători ai fal(n)icului instrument.”


Naştere: 

  • John Laird Abercrombie, 16 decembrie 1944, Port Chester, New York, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

John Abercrombie îşi are locul său în galeria marilor chitarişti de jazz ai omenirii, dar în opinia mea umilă, acel loc e situat undeva într-un colţ cam prea discret. Mustăciosul american ar merita să fie pus ceva mai mult în lumină, fiindcă are o voce cât se poate de distinctă în noianul de purtători ai fal(n)icului instrument. Cumva împărtăşeşte o soartă similară cu alţi eroi necântaţi ai chitării de jazz din generaţia sa, precum Larry Coryell şi Philip Catherine. Asta cu toate că de aproape patru decenii şi-a scos creaţiile cu precădere la marea casă ECM.

În ceea ce priveşte stilul abordat, dacă vrei poţi să lipeşti pe fruntea-i bombată şi eticheta „fusion”, cel puţin pentru unele dintre proiectele sale din anii ’70 şi ’80. Dar asta nu înseamnă că tre’ să-l bagi în oală cu d-ăştia de genul John McLaughlin, Al Di Meola, Mike Stern sau Stanley Jordan, că se sufocă. Nu prea auzi cavalcade solistice la Abercrombie, deşi mai pe la tinereţe avea şi el momentele lui impetuoase.

Mai curând poţi să-l compari cu tripleta Pat Metheny-John Scofield-Bill Frisell, cu care are în comun o anumită viziune creativă, cu toate că mustăciosul este ceva mai fidel tradiţiei jazz-ului decât respectivii. Poate fi asemănat şi cu Terje Rypdal, confratele de la ECM, deşi nu are predilecţia spre overdrive a norvegianului. 

Dar nu comparându-l cu alţi colegi de breaslă îl poţi descrie cel mai bine pe John Abercrombie. Un tip original încă de la începuturile afirmării sale, Abercrombie recunoaşte că a rămas marcat pentru toată viaţa de stilul clasic al chitării de jazz, consacrat în anii ’50-’60 de oameni unul şi unul, precum Barney Kessel, Jim Hall, Tal Farlow, Wes Montgomery, Kenny Burell, Herb Ellis, Grant Green…

Doar că tocmai am spus că avem de-a face cu un tip original, aşa că mustăciosul John nu s-a oprit la a-şi emula idolii, ci a încercat să aducă maniera lor de interpretare în modernitate. A tras cu urechea la un Jimi Hendrix, la un Larry Coryell, la un Ralph Towner, poate chiar şi la un James Blood Ulmer. A împrumutat nişte elemente ce i s-au potrivit de la ei şi le-a topit în oceanul dragostei sale pentru jazz-ul pur. 

Şi de aici a ieşit ceva unic: stilul lui John Abercrombie! Subtil, elegant, fără să atragă atenţia prin avalanşe de note ce ţi se prăvălesc în cap, Abercrombie ar trebui să fie o inspiraţie pentru noi şi noi valuri de chitarişti de jazz sau nu numai.

Spuneam că în tinereţea lui făcea şi el mai mult zgomot, în manieră fuzionist-rochistă, doar a cântat cu Billy Cobham. Însă chiar şi atunci mustăciosul John era capabil să păstreze un anumit echilibru armonic, distanţându-se de acrobaţiile sonice ce au definit epoca. 

Pe lângă ţinuta sa artistică demnă de laudă şi respect, trebuie să remarcăm de asemenea consecvenţa cu care domnul Abercrombie şi-a purtat mustaţa sa „pe oală”. Asta-l face să arate acum, când are aproape 70 de ani, cam la fel ca pe vremea când freca griff-ul în trupa lui Cobham şi de abia mergea pe 30. Seamănă un pic cu Bandi bacsi, vecinul meu răposat de la Tărlungeni.

La fel ca o tonă de jazz-işti contemporani, John Abercrombie s-a şcolit în tinereţea lui la Berklee, o performanţă remarcabilă pentru un băiat din clasa muncitoare cum era el. Primul său angajament ca profesionist a fost într-un „organ trio”, condus de un nene ce-şi zicea Johnny „Hammond” Smith. O ucenicie extrem de utilă şi o şansă uriaşă să adulmece spiritul autentic al jazz-ului în crâşme promiscue.

Mustăciosul s-a adaptat vremurilor şi a cântat ani de zile cu cine şi pe unde s-a putut. Prin 1970 era în Dreams, un grup de jazz-rock pe linia Blood, Sweat & Tears/Chicago, ce-i mai includea pe Billy Cobham şi pe fraţii Brecker. Au urmat apoi colaborări cu jazzmeni de soi, cum ar fi Gil Evans, Chico Hamilton, Gato Barbieri, Barry Miles.

Dar nimeni n-a remarcat în mod deosebit calităţile mustăciosului, până când nu s-a trezit într-una dintre cele mai hype formaţii ale epocii, cea condusă de bateristul Billy Cobham. Vechiul său tovarăş s-a gândit că Abercrombie ar fi o soluţie potrivită în locul lui Tommy Bolin, lucru ce ar putea să pară un pic ciudat acum, când ştim că unul a mers după aia la ECM, iar celălalt la Deep Purple.

Mustăciosul John a stat circa un an cu Cobham, timp în care şi-a adus contribuţia pe trei LP-uri, a cântat la Montreux, dar şi în deschidere la alde Doobie Brothers. O perioadă instructivă, doar că junele chitarist îşi punea problema că se îndepărtează de crezul său artistic. Fiindcă fusion-ul lui Cobham mergea destul de mult spre rock, iar el rămânea un jazzist până în măduva oaselor.

A venit iarăşi o întorsătură nesperată a vieţii. După recitalul cu Cobham la Montreux, Abercrombie s-a trezit abordat de un neamţ pe nume Manfred Eicher. Omul avea o casă de discuri, ECM Records, unde deja îşi făceau mendrele o grămăda de jazz-işti americani. Se pare că doi dintre ăştia, Ralph Towner şi Jack DeJohnette, i-au şi pus o pilă bine meritată lui John la neamţ. 

În iunie 1974, Abercrombie imprima deja primul LP sub nume propriu la ECM, Timeless, într-o combinaţie interesantă, cu cehul Jan Hammer (pian, orgă, synth) şi Jack DeJohnette (tobe). Cum Abercrombie tocmai venea de la Cobham, iar Hammer de la Mahavishnu, te-ai aştepta la un disc de fusion furios. Însă Timeless este un material divers, foarte îndrăzneţ, ce pune laolaltă jazz-ul straight-ahead, influenţa fusion, ba chiar şi o tuşă de free. Practic avem deja un indiciu clar asupra căii pe care o va urma vajnicul chitarist.

Următorul său proiect de anvergură a fost Gateway, un trio cu acelaşi DeJohnette şi cu englezoiul Dave Holland pe contrabas. Gateway a scos două albume, în ’75 şi respectiv ’77, fiecare dintre ele fiind un puzzle de sunete şi stări, ce-i pune în mare dificultate pe amatorii de clasificări.

Între cele două discuri Gateway, Abercrombie a înregistrat şi unul în formulă de duo, cu tovarăşul ghitarist şi pianist Ralph Towner, de la Oregon. S-ar zice că avem de-a face cu doi muzicieni contrastanţi, dar tocmai asta dă farmec şi consistenţă albumului Sargasso Sea.

A urmat un disc solo, Characters (1978), înregistrat cu ajutorul tehnicii multi-tracking, ce aminteşte cumva de Conversations with Myself al lui Bill Evans.

Chitaristul a pus-o apoi de un cvartet, împreună cu Richie Beirach (pian), George Mraz (contrabass) şi Pete Donald (tobe). Cu un sound ceva mai tradiţionalist, John Abercrombie Quartet a scos pe piaţă trei albume, între 1979 şi 1981.

Abercrombie s-a implicat în proiecte din ce în ce mai numeroase în epoca respectivă. Ar fi spre exemplu Eventyr (1981), o colecţie de improvizaţii în trio cu Jan Garbarek şi percuţionistul brazilian Nana Vasconcelos. Apoi Five Years Later (1982), un sequel la Sargasso Sea, nu la fel de reuşit, după cum spun destul de mulţi.

Mustăciosul nu a scos albume doar la ECM. Se pare că Eicher l-a lăsat să-şi facă de cap şi pe la alte firme mai mici. Astfel, tot în ’82, imprima Solar, o colaborare cu John Scofield, pentru un label mărunt din California. Vânătorii avizi de discuri fusion ar fi dezamăgiţi să găsească acest Solar, fiindcă cei doi chitarişti o ard într-un stil jazzistic cât se poate de pur.

În 1984 se împlineau zece ani de când a fost tras Timeless, dar Abercrombie a sărbătorit prin muncă. I-a adunat iar în studio pe Hammer şi pe DeJohnette, sub atenta oblăduire a aceluiaşi tată al ECM-ului, Manfred Eicher. S-a nimerit acolo şi răposatul Michael Brecker cu saxofonul său tenor şi în formula asta extinsă a ieşit un disc nou de toată frumuseţea, căruia i-au zis Night.

În afară de o mare parte din personal, Night are destul de puţine în comun cu Timeless. Se aud sonorităţi noi, procesate, atmosfera e una caldă şi relaxată, fără a se alunecă însă nici o clipă spre letargie. E un disc de jazz foarte în spiritul epocii în care a fost făcut.

De pe la jumătatea anilor ’80, Abercrombie a închegat un nou trio, de această dată cu Marc Johnson (bass) şi Peter Erskine (tobe). Între timp descoperise o jucărie nouă: guitar synth-ul. S-a jucat cu ea isteţ şi creativ pe cele trei albume înregistrate cu trio-ul menţionat, în perioada 1985-89.

A fost una dintre cele mai high-energy etape din cariera lui Abercrombie, dar asta nu înseamnă că a băgat doar piese up-tempo. Animato, disc imprimat în 1989 cu Vince Mendoza (sintetizator) şi Jon Christensen (tobe), pune capăt epocii guitar synth a lui Abercrombie

Mergând deja spre 50 de ani, mustăciosul John a devenit ceva mai nostalgic şi şi-a amintit de vremurile sale cu trio-ul de orgă al lui Johnny „Hammond” Smith. Nu, nu s-a reunit cu ăla, dar a născocit un nou combo de tipul ăsta, dimpreună cu doi tovarăşi mai tineri, Dan Wall (organ) şi Adam Nussbaum (tobe). Bineînţeles că nu s-au apucat să cânte soul-jazz ca în anii ’60, ci un fel de abstracţiuni vag funky ce mai nuanţa un pic atmosfera ECM din perioada respectivă.

Cu acest trio, Abercrombie a realizat de asemenea trei albume, în 1992-96. În 1999 a formulat un fel de concluzie extinsă a proiectului, intrând în studio încă odată cu Wall şi Nussbaum, plus alţi trei muzicieni: Kenny Wheeler (trompetă), Joe Lovano (sax tenor) şi Mark Feldman (vioară). Albumul rezultat s-a numit Open Land.

Tot din anii ’90, chitaristul a început un lung şir de colaborări extra-ECM cu pianistul Andy LaVerne, inspirate de duetele Bill Evans-Jim Hall. În 1992 s-a mai întâlnit odată cu Marc Johnson şi Peter Erskine, dar l-a cooptat şi pe John Surman cu saxofoanele lui şi clarinetul bass. Aşa au făcut albumul November, foarte diferit ca atmosferă de trio-ul din decada anterioară. Şi ca s-o închei cu poveştile abercrombiene din anii ’90, pe la jumătatea deceniului mustăciosul s-a reunit cu flăcăii din Gateway şi a tras instant încă două albume cu ei.

Odată cu noul secol, Abercrombie se îndrepta graţios spre senectute şi te-ai fi gândit că o lasă mai moale cu creativitatea. Omul nostru ne-a dat însă pe spate cu mişcări foarte vioaie şi a păşit într-una dintre cele mai rodnice perioade ale carierei sale oricum strălucite. În 2002 a scos primul disc cu un nou şi surprinzător cvartet, în care s-a asociat cu trei instrumentişti foarte diferiţi: Marc Johnson, Mark Feldman, Joey Baron (baterist cu experienţă grea în zona de avantgardă).

Cat ‘n’ Mouse a primit recenzii foarte bune şi la fel s-a întâmplat şi cu succesorul său, Class Trip (2004). Lucru normal, Abercrombie arătând o formă senzaţională ca instrumentist şi compozitor, plus că interplay-ul celor patru s-a desfăşurat într-un mod sublim. Atmosfera creată este la limita muzicii camerale, o zonă în care Abercrombie nu păşise încă într-un mod ferm, în ciuda asocierii de lungă durată cu ECM.

Mustăciosul grizonat şi plin de vitalitate continua să-şi facă timp pentru o mulţime de alte chestii, dintre care e foarte necesar să ridic în slăvi proiectul Three Guitars, din 2003. E vorba despre un summit al chitărilor acustice cu Larry Coryell şi superba braziliancă Badi Assad, iniţiat de Chesky Records. Abercrombie mărturisea că s-a băgat în combinaţie, chit că nu pusese mâna pe o chitară rece de nişte ani.

Poate că unii mă vor scuipa între ochi, dar eu zic că nu e cu nimic mai prejos decât celebrissim-ul Guitar Trio cu DiMeola, McLaughlin şi De Lucia. Ba mie îmi place mai mult. Three Guitars au lăsat posterităţii un album de studio şi un DVD live pe care le recomand cu căldură tropicală.

În 2006 Abercrombie a realizat încă un disc pentru Chesky, Structures, alături de Eddie Gomez (contrabass) şi Gene Jackson (baterie). Anul următor a scos al treilea material cu cvartetul, numit simplu The Third Quartet, and guess what? Laudele au fost şi mai mari, Penguin Guide to Jazz distingându-l chiar cu o „coroană”. 

Vara lui 2009 l-a adus pe Abercrombie pentru prima oară şi în România, mai exact la Gărâna, însoţit de un trio cu Joey Baron şi junele basist Thomas Morgan. Recitalul lui a ajuns subiect de ştiri pe canalele principale, din simplul motiv că tocmai atunci se găsise să defileze cu alai pe acolo o vacă blondă cu ţoale de lux, cunoscută sub numele Elena Udrea. Reacţia lui Abercrombie a fost de o frumuseţe rară, deşi e foarte puţin probabil să fi auzit vreodată huiduieli la un concert de-al lui din ultima jumătate de secol.

Nu la mult timp după Gărâna a ieşit şi cel de al patrulea album John Abercrombie Quartet (versiunea din secolul XXI), denumit Wait Till You See Her. Apare şi o modificare de componenţă, locul lui Marc Johnson fiind luat de Thomas Morgan.

Formaţia a revenit după aproape trei ani cu Within a Song, disc în cuprinsul căruia Abercrombie îşi manifestă dorinţa de a interpreta piese ale clasicilor ce l-au inspirat (Miles Davis, John Coltrane, Bill Evans, Ornette Coleman). Componenţa cvartetului se schimbase însă în mod semnificativ, din vechii companioni rămânând doar Joey Baron. În rest se adăugaseră Joe Lovano şi basistul Drew Gress.

A trecut doar un an şi avem iar un album John Abercrombie, 39 Steps, pe care-l ascult fix acum şi-mi place, că-i frumos şi melodios. De precizat că a dispărut Lovano, dar a apărut Marc Copland, un pianist alături de care Abercrombie a cântat foarte mult până acum, dar niciodată sub aripa ECM. 

Fiindcă tot veni vorba de asta, discografia lui Abercrombie e una fabulos de vastă, dacă luăm în considerare tot ce a făcut ca sideman, co-lider sau special guest. Ce am povestit aici e un biet rezumat. Cred că omul poate intra lejer în cartea recordurilor.

Îl găsim frecvent pe discuri ale altor tovarăşi de la ECM: Jack DeJohnette, Enrico Rava, Collin Walcott, Kenny Wheeler, Charles Lloyd. Are colaborări şi cu alţi barosani (Bobby Hutcherson, Michel Petrucciani, McCoy Tyner, Lee Konitz), a făcut parte din orchestra care a înregistrat Epitaph-ul lui Charles Mingus, dar îl găseşti pe tone discuri ale unor muzicieni puţin cunoscuţi. Şi din State, dar şi o grămadă de europeni (din Cehia, Polonia, Germania, Olanda etc.).

Ai nevoie de un nume mare să-ţi înnobileze discul? Sună-l pe nen’tu John. Dacă e prin zonă vine şi-ţi cântă şi te lasă să-i pui numele frumos pe copertă. Un om generos, aşa cum sunt doar ăia cu valoare adevărată.

L-am văzut în câteva interviuri pe youtube şi e o fiinţă atât de agreabilă şi comunicativă încât mi-aş dori şi eu să schimb câteva vorbe cu el. Asta deşi nu-s deloc amator să mă bag în seamă cu artişti renumiţi, dar ăsta parcă e prea simpatic şi open minded. 

Update:

De acum un tânăr septuagenar, John Abercrombie este departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt în jazz. Prima apariţie ECM pe 2017 se numeşte Up and Coming şi poartă semnătura cvartetutului condus de neobositul chitarist.

Formula este identică cu cea de pe precedentul 39 Steps, incluzându-i pe tovarăşii Copland, Gress şi Baron. Up and Coming cucereşte instant prin melodicitate, subtilitate şi coeziune. Atmosfera albumului este calmă, relaxată, dar nici pe departe somnolentă. Discografia lui John Abercrombie s-a îmbogăţit cu încă un opus strălucit.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

3 gânduri despre „John Abercrombie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s