Aardvark

Mostră de înţelepciune:

„Put That In Your Pipe and Smoke It e un instrumental puţin mai lung de şapte minute, care spulberă totul în cale, aşa ca la final de album. Mă întreb ce naiba au fumat băieţii la vremea respectivă. După cum ştiu eu, din cultura mea generală, cânepa te face totuşi mai domol.”


Locul de origine: 

  • The Midlands, Anglia

Perioada de activitate:

  • cca. 1970

Încadrare stilistică: 


Colţul criticului de artă:

Scriu articolul ăsta în noiembrie 2015, dar l-am programat să apară ca şi cum ar fi publicat cu doi ani în urmă. Ţin să respect singura regulă sfântă a enciclopediei, ordinea alfabetică.

Aardvark ăştia sunt una dintre numeroasele trupe de prog din anii ’70 care au scos un album şi s-au evaporat complet. Cel puţin o parte dintre band-urile ăstea obscure au fost redescoperite peste veacuri, pentru a fi fetişizate de fanii înfocaţi ai genului. De aici au decurs reeditări peste reeditări, remasterizării peste remasterizării şi recenzii peste recenzii.

Luasem şi eu în calcul ceva formaţii de tipul ăsta, ca de exemplu Affinity, căreia i-ar veni rândul destul de curând (momentan mă aflu la Ae). Şi cei de la Aardvark mi-au trecut cândva prin faţa ochilor, dar probabil că nu i-am considerat suficient de relevanţi.

Ei bine, acum vreo săptâmână, nişte oameni nebuni s-au apucat să facă un scurt-metraj documentar despre cea mai absurdă enciclopedie din univers (update: a fost lansat pe 1 aprilie 2016). La filmări, regizorul Tudor Botezatu, care-i d-ăsta crescut de mic cu progu’, mi-a povestit ceva despre Aardvark. Cum că sună foarte bine şi ar merita să facă parte din proiectul meu.

Sigur o să mă întrebi dacă scriu articole la cerere. Uite că scriu, dar pentru asta trebuie să contribui şi tu cu ceva la împlinirea grandioasei mele opere de artă. De acum discuţia începe de la un film documentar în sus.

Acestea fiind zise, să trecem la subiect. Aardvark a existat cândva, în jurului anului 1970, în Engliterra. Numele grupului vine de la un animal ciudat, cunoscut în limba română ca furnicarul african. Trebuie să fii cam drogat să-ţi spui Aardvark.

Site-uri respectabile, ca AllMusic sau Prog Archives, acreditează ideea că Paul Kossoff şi Simon Kirke, chitaristul şi respectiv bateristul de la Free, ar fi cântat la un moment dat cu Aardvark. În biografiile celor doi nu se menţionează nicăieri acest amănunt, aşa că tind să cred că e mai degrabă un fel de legendă.

Clăparul de la Aardvark, Steve Milliner, a făcut parte şi el din Black Cat Bones, combo blues-rock prin care au trecut la un moment dat alde Kossoff & Kirke. Deci legătura cu Free e cât se poate de indirectă.

Cel puţin în momentul în care a realizat unicul album, Aardvark n-avea neam de chitarist în componenţă. În afară de amintitul Milliner, în formaţie se mai aflau Dave Skillin (vox), Frank Clark (drums) şi Stan Aldous (bass).

Absenţa chitării nu era nicidecum o mare inovaţie. În epoca aia, în UK, au ieşit la rampă o pleiadă de trupe guitarless sau care foloseau doar ocazional instrumentul cu şase corzi. Uite o mică listă: Soft Machine, Van der Graaf Generator, The Nice, Emerson, Lake & Palmer, Rare Bird, Hardin & York.

Pe lânga asta, se întâlneau multe altele în care chitariştii erau puşi în umbră de clăpari (Procol Harum sau Traffic sunt nişte exemple foarte bune). Aşadar, Aardvark nu făcea decât să întruchipeze spiritul vremii, cu rock-ul său scăldat în sunet abraziv de orgă Hammond.

Albumul Aardvark poartă numele formaţiei şi a apărut la Deram Records, în anul de graţie 1970. Sunt opt track-uri, totalizând ceva mai mult de 40 de minute, ce constituie întreaga moştenire lăsată de cvartet posterităţii.

Ca sound, Aardvark se situeză undeva la întretăierea dintre psychedelia târzie şi prog-ul timpuriu. În unele împrejurări, rezonanţa orgii lui Milliner îi poate plasa pe Aardvark lângă pionieri ai rock-ului heavy ca Deep Purple sau Atomic Rooster.

Instrumentiştii se mişcă mai mult decât onorabil, dar vocea lui Dave Skillin mi se pare cam palidă. Sau poate am impresia asta pentru că simt nevoia să-l compar cu corifei precum Steve Winwood sau Gary Brooker.

Uneori, Milliner substituie orga cu pianul şi îi iese bine şi aşa. Ca dovadă, melodioasa Very Nice of You To Call e cea mai izbutită piesă de pe disc, cred eu. E un fel de psych-pop avântat, al cărui ritm e punctat prin hand-clapping, un procedeu care pe mine mă captivează invariabil. Auzim şi un solo de pian, în manieră jazzy, cât se poate de agreabil.

Şi mai atipică în contextul albumului este Once Upon a Hill, o baladă scurtă ce se înscrie în trend-ul medieval revival al perioadei (cu blockflöte inclus).

Aardvark alternează bucăţile mai structurate cu jam-uri sălbatice, cum sunt The Outing-Yes sau Put That In Your Pipe and Smoke It. În prima sa secţiune, The Outing-Yes nu pare a fi decât un singalong bizar, după care degenerează în cel mai crud mod cu putinţă. Sunt vreo opt minute mai degrabă psihotice decât psihedelice.

Put That In Your Pipe and Smoke It e un instrumental puţin mai lung de şapte minute, care spulberă totul în cale, aşa ca la final de album. Mă întreb ce naiba au fumat băieţii la vremea respectivă. După cum ştiu eu, din cultura mea generală, cânepa te face totuşi mai domol.

Ulterior, Aardvark a dispărut fără urmă. Adesea, membri unor astfel de formaţii efemere au reapărut în alte combinaţii, cu succes mai mare, dar subiecţii de astăzi chiar n-au realizat nimic notabil. Probabil că au fumat prea mult din pipa aia dubioasă.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s